Am scris șapte începuturi, le-am șters, le-am mai scris o dată. Nicio metaforă nu poată să îmbrace deznădejdea de a-l vedea pe revoluționarul din Brașov 1987 Dănuț Iacob așezându-se pe genunchii unchiului pervers Călin Tăriceanu, sugând bomboana cubaneză cu care a fost plătit ca să nu dea în gât violul de azi noapte.
Oare ce are pe suflet Dănuț, nu ai cum să nu te întrebi, cum să poți să te păstrezi curat până în noaptea nunții și înainte cu 2 ore de cearceaf să te lași penetrat de nașul bălos? Ce ți-a promis? Cu ce te-a avut la mână?
Marșul ALDE împotriva abuzurilor care a reluat ruta parcursă de muncitorii de la Steagu în 15 noiembrie 1987, marș ALDE la care a participat armeanul suspinător Varujan și Călin-chist ovarian, este un pumn în plexul oamenilor ălora care au înfruntat cu jachetele de doc, pantalonii cu pense și părul ars de la permanent toată forța Securității lu nea Nicu.
Iar trădarea lui Dănuț Iacob este cu atât mai mare cu cât vine la 32 de ani de la momentul eroismului lui simplu, de băiat de uzină care a fost schingiuit în beciurile Miliției și care nu s-a murdărit cu bișnițarii-revoluționari ai lui Maior după 90.
Găurile se cască în pânza demnității subțiri care ne ascundea, cum necum, goliciunea.
Sărăcia e mare și când stomacul îți ghiorțăie, o vinzi și mă-ta.
Ia zi Dănuț, de ce ai făcut tăticule asta, de ce?