Nu-mi iese din cap povestea Mihaelei care a mers să voteze la consulatul din Marsilia. A stat câteva ore, coada de o mie de oameni nu înainta așa că s-a rugat de oameni să o lase să voteze că pierde avionul și toată lumea a poftit-o în față, oameni simpli și oameni complicați, oameni care stăteau de 7 ore la coadă, de ce dracului durează atât de mult?
Înăuntru, comisia de votare formată din 4 doamne trecute și un tinerel imberb, 5 cabine din care 4 goale, 10 minute de fiecare vot, nu aveți voie să filmați în secția de vot-urlă cu o palmă pusă în față, înfoiat, un al doilea cetățean care supraveghea defășurarea exemplară a votului.
Exemplar s-a desfășurat.
Și se întreba Mihaela care e psiholog, așa se întreba Mihaela: cum ajungi să nu mai fii om? Când ajungi să nu mai fii om? Cum să ții 10 ore niște oameni la poartă și apoi să pui poliția să-i disperseze?
Și m-am uitat la ea uimită, eu sunt contabilă nu psiholog, de fapt poate tocmai d-aia, că sunt contabil eu înțeleg cum suma dintre frică și dipreț este mereu nu 2 ci 11, am priceput ce i-a mânat în luptă pe gardienii lagărelor de concentrare și pe torționarii de la Pitești, pe mâinile drepte și pe cele stângi și consilierii și amantele dictatorilor.
Este frica de a pierde poziția socială pe care o datorează exclusiv sistemului pe care îl deservesc, normal că vin ăștia noi și ne trimit acasă și e mai bine în Marsilia sau Munchen decât în Dorohoi și Teiuș.
Și mai este o perversă reflecție a luminii care face ca lucrurile să se vadă în retrovizoarea acestor funcționari de stat mai departe decât sunt.
Restul lumii, colegii de școală, vecinii de acasă, prietenele din parc, verișoarele și băeții cu care s-au pupat în liceu, cei rămași acasă sunt ratații, prea proști să înțeleagă cum funcționează lumea, incapabili să urmeze instrucțiunile Ikea pe care ți le oferă viața, invocând că nu vor să-și piardă sufletul, ce idioți, sufletul ăsta nu e de mâncare dar cere de mâncare, la ce bun  un suflet în plus când ai putea să plutești așa, amoral, până la consulat la Marsilia sau, cine știe, chiar la ambasadă la Buenos Aires sau Singapore?
Disprețul doamnelor de la consulatul din Marsilia pentru românii veniți să voteze este același ca disprețul maică-mii pentru vânzătoare.
Pentru ea, femeile ălea cu mâini mereu roz, opărite, cu halate murdare de grăsime și boia, Dumnezei de galantar care trebuiau îmbunați cu săpunuri și ciocolată, țigări și pachete de cafea, reprezentau ultima scursură a societății. Trădătorii, negustorii din templu, prostia combinată cu lăcomia combinată cu puterea dicreționară pe care nici măcar nu le puteai urî pe față, ca pe Securitate, trebuia să le perii, să le mângâi, să le câștigi încrederea și doar acasă, între 4 pereți, să le drăcui cu sete, de unde plecasem?
Aaaaa, ura asta pentru vânzătoarele din comunism, proaste norocoase, ajunse, căpătuite, pe care trebuie să le suporți că ăsta e sistemul, o consuma pe maică-mea atunci și o consumă acum când se uită la televizor și le vede pe Dăncilă, Olguța, Firea, Udrea și restul de pupeze pesediste. Și disprețul ăsta reciproc este o pilă care tocește umanitatea, ne face din nume-numere, au votat 300 sau au votat 1300, matematica e abstractă.
Toate mamele urăsc vânzătoarele, cred, pentru că știu să adune și nu știu să împartă.

Despre asta este vorba în cartea Să nu râzi :(( pe care o lansez pe 13 iunie, la ora 19, la Seneca Anticafe. Mai jos o bucățică.

Ura înseamnă foc la –20 de grade. Când scade tempera‐ tura raţiunii, un strat de gheaţă de şapte centimetri acoperă tot mobilierul faptelor, amintirilor, sentimentelor. Îngheaţă respiraţia, îngheaţă leucocitele şi îngheaţă hematiile, îngheaţă lipidele şi proteinele, şi acizii şi nu mai simţi decât acea fierbinţeală a degerării care e în tine ieşind în aburi pe nas şi pe ochi, condensând pe obraz în lacrimi de ură.

— Mily, am ajuns! striga taică‐miu din prag şi vocea lui rupea încremenirea şi maică‐mea ţâşnea din cameră, începând să vomite în spasme cuvinte pline de salivă:

— De ce te‐ai întors, nenorocitule? Du‐te la Geta, crezi că nu ştiu, crezi că sunt atât de proastă încât să nu aflu că ai o aventură cu curva aia de coafeză? Aşa ai fost toată viaţa, ţi‐au plăcut numai proaste, vânzătoare şi picoliţe, o femeie adevărată nu ţi‐a plăcut, normal. Că nicio femeie adevărată nu ar fi umblat cu tine. M‐ai găsit pe mine de tâmpită, da. Proastă am fost eu că te‐am luat de bărbat, trebuia să te las să pleci cu Nuţi sau cum o chema pe târâtura aia din Focşani cu care umblai când eram gravidă cu Vlad.

Taică‐miu traversa fluviul mocirlos de invective şi reuşea într‐o pauză în care maică‐mea îşi recupera respiraţia să vâre:

— Despre ce vorbeşti, Mily, pe bune, ce s‐a întâmplat?

— Las că ştii prea bine, bestie, că vorbesc despre tine şi Geta, coafeza…

— Care Geta, Mily, te rog linişteşte‐te.

— Tu să nu‐mi spui mie ce să fac, nemernicule, toată viaţa ai încercat să îmi dictezi ce să fac!

— Nu cunosc nicio Geta.

— Geta, Geta, am fost împreună cu bărbată‐su, Toni, ăla de repară televizoare. Te‐am văzut eu cum o strângeai de mână când credeai că nu mă uit şi îi…

— Doamne fereşte, cum, mă, să îmi placă de pachioanţa aia? Tu ai înnebunit? E grasă, buhăită, are faţă de vacă.

— Şi ce, Nuţi arăta mai bine?
— Hai să nu începem iar discuţia.
— Nu vrei să vorbeşti, de ce nu vrei să vorbeşti, ţi‐e ruşine că m‐ai înşelat cu toate stârpiturile?
— Nu te‐am înşelat decât o dată şi nu era stârpitură.
— Îi iei apărarea scroafei care voia să‐l lase pe Vlad fără tată, care ţi‐a păpat banii…
— Nu mi‐a păpat banii, aduceam toţi banii acasă, aveai fluturaşul, ştii bine cât câştigam.
— Nu ştiu nimic, toată viaţa ai ascuns de mine tot. Ce ştiu eu, poate mergeai la poker şi jucai ca înainte să mă cunoşti pe mine, poate făceai bani şi aşa îţi permiteai să o scoţi în oraş şi să îi faci cadouri curvei de Focşani.