Urzeala Tronurilor varianta pe județul România
Game of Thrones ediția pe România s-a terminat satisfăcător.
Frizerul rău care a acaparat puterea a primit 3 ani și jumate de închisoare. Pe stradă lumea zâmbește, Night King a fost străpuns de cuțitașu Aryei Stark de la Casație și Justiție. Dar hei, câte mai sunt de făcut. De pildă să stabilim cum mama dracului partidul lui Ghiță a reușit să strângă pentru înscrierea în cursa europarlamentarelor 200.000 de semnături dar a luat 51.000 de voturi. Idem partidul lui Oprea, cu 48.800. Cine a mermelit listele și cine a închis ochii? Nu că n-am știi, dar să se facă toarăși o anchetă penală, să intre niște procurori peste Autoritatea Electorală, nu?
Apoi, Diaspora.
Iar Diaspora.
Ce s-a întâmplat cu plângerile din 2014 pentru obstrucționarea exercitării dreptului la vot?
Știe cineva?
A căzut vreun cap în ăștia 5 ani?
Măcar un fir de păr a fost smuls de pe scalpul lui Meleșcanu?
Nu? De ce?
Mi-a povestit o prietenă care a votat ieri la Marsillia că erau 4 cabine de vot goale în timp ce personalul dezumanizat al consulatului, un echipaj despre care tot alegătoru știa că sunt cu ăștia de la putere, făcea tot ce îi stătea în putere să întârzie votul. Scriau încet, te țineau la ușă, scanau pe îndelete buletinu, comentau că nu cunoști regulile și că ai face bine să aștepți, erau acrii și triști, cum îi stă bine oricărui copil de vânzătoare la o măcelărie comunistă să se comporte cu plăvanul de la coadă.
Oare cum au ajuns oamenii ăștia să lucreze în misiunile diplomatice românești? Eu știu doar o fătuță, fiică de securist de rit nou, care la numai 25 de ani deja era școlită pe banii mei și trimisă în misiuni diplomatice în țări importante, doar pentru că era fiica lu tac-su. Oare nu trebuie intrat cu furtunul în cotețul lui Meleșcanu, nu trebuie luate la purecat ambasadele și consulatele și văzut cine sunt baroneții care umflă mațul în străinătate finanțați din banii noștri?
Mai departe, Darius Vâlcov a rămas în cucul gol. Cine îl ține pe nenea ăsta în brațe? De ce nu e în dubă împreună cu Lyviu?
Ce se mai aude cu …
Ok. Știu că trebuie să le luăm pe rând, pas cu pas cum spune melcul liberal care încearcă de 5 ani să treacă strada.
Dar am încredere în timingul meu. De fiecare dată când am scos o carte, a căzut un cap. Și pe 13 iunie scot o carte.
Se cheamă: Să nu râzi.
Mai jos o bucățică. E cu râs și plâns.
Și cu o condamnare penală pe vine. Încă nu știm pentru cine.
Ce este timpul?
Mily se uită în oglindă, are pete maronii şi trei dungi pe frunte, urmele mirărilor care i‐au săltat sprâncenele. Are şi câteva riduri în coada ochilor, ca nişte năvoade încercând să prindă lacrimi. Dar găurile plasei sunt prea mari şi lacri‐ mile au scăpat, au curs pe faţă, au săpat o vale, două văi: una pe dreapta, una pe stânga.
Ce este timpul?
Ce a făcut cu viaţa ei?
Când s‐au dus zilele şi de ce s‐au dus zilele şi cum de nu le‐a oprit, de ce le‐a lăsat să plece exact ca pe profesorul de matematică Titi, care era frumos şi deştept şi o iubea, şi ea era frumoasă şi deşteaptă şi îl iubea?
Nu avea atunci pete pe frunte, nici cozi de cometă la ochi, nici şanţuri pe faţă. Şi nici nu avea 80 de kilograme ca acum, ci 50. Nu avea pielea pergament pe mână şi nici picioarele umflate, nu avea burtă şi nici guşă şi deasupra buzei nu îi creştea buruienişul mustăţii pe care trebuie să o prăşească la fiecare săptămână.
Era frumoasă şi iute şi putea să‐şi pună piciorul pe după gât, ceea ce înseamnă că era elastică, ar fi putut să fie o dansatoare superbă. O balerină.
Ce este timpul, dacă nu betoniera asta din care curge întruna peste ea ciment, mai întâi i‐a prins picioarele, nu a putut să‐şi mai mişte tălpile şi cimentul a continuat să urce şi nu a mai putut să‐şi mişte nici genunchii, apoi bazinul, apoi mâinile şi acum e prinsă în cimentul ud până la gât?
Asta e timpul.
Te îngroapă şi tu nu încerci să‐i scapi atunci când încă mai poţi, atunci când încă nu a urcat prea sus. Nu zgârii, nu smulgi bucăţi ca să te eliberezi, nu strigi după ajutor, rămâi în captivitatea umedă convins că aşa e bine, că oamenii adevăraţi sunt cei de neclintit, cei care îşi găsesc locul şi rămân acolo unde le‐a fost dat să se oprească.
Dar timpul nu se opreşte. Timpul te îngroapă şi ea nu a fugit cum fug unii oameni de bătrâneţe, ignorând cea‐ sul, lunile şi rotaţia pământului în jurul axei proprii. Cum şi‐a risipit viaţa?
Ce ar face dacă ar putea să dea timpul înapoi? Dacă betoniera ar putea fi convinsă să‐nghită tot cimentul pe care l‐a turnat asupra ei?
Probabil ar munci să facă bani pentru o şcoală mai acătării. Da, asta ar face. Ar munci şi nu ar face copii atât de repede, a greşit să creadă că singura ei scăpare din mizeria satului sunt copiii făcuţi repede şi că şansa ei este să găsească un băiat de la oraş, de familie bună, cu mama care să ştie să gătească raţă cu vişine, săraca mama, cât a suferit cu nebunul!
Oare mama, dacă ar fi putut să dea timpul înapoi, l‐ar mai fi făcut pe Vick? S‐ar fi măritat cu dementul de frizer şi l‐ar fi făcut pe Vick sau poate, cu puţin noroc, lua un ofiţer neamţ, doar vorbea germană mama, îl lua şi pleca în Germania şi scăpa de frizer şi de comunism, şi de cancer scăpa. Şi ea, Mily, ar fi scăpat de Vick şi de copiii nebuni şi ar fi
făcut şcoală, ar fi fost cineva, Ci‐ne‐va, respectată de soţ, de copii, de vecini. Ar fi avut prietene cu care ar fi jucat remi şi tabinet şi ar fi intrat poate şi în politică după revoluţie, căci soţul ar fi sprijinit‐o şi ar fi stat acasă ca să aibă grijă de copii. De fapt nu, ar fi avut femeie în casă, servitoare ca Anca, consăteanca ei care acum are mall la Braşov, o terchea‐berchea care a furat de a stins; şi ea, şi bărbată‐su, un analfabet, au furat de‐au rupt, au început cu un chioşc la gară şi apoi au intrat în afaceri cu primarul şi acum au mall şi hotel, şi culmea tupeului, Anca a chemat‐o pe Mily să o ajute la curăţenie în vilăul ei din Schei, o urâţenie, plină de bări de inox şi spoturi şi o cafea nu i‐a dat lui Mily proasta aia de Anca, a uitat de unde a plecat, a uitat când ea, Mily, a ajutat‐o la Giurgiu să treacă proasta clasa, că era vai de capul ei.
Toată noaptea a visat că locuia în alt corp. Era o femeie brunetă, mătăhăloasă, în vis ştia că este ea, dar cumva înţelegea că nu e faţa ei, e o altă piele, sunt alte trăsături pe care le‐a primit, ca şi cum ar putea să o ia de la început.
Şi când s‐a trezit, şi‐a pipăit faţa şi a răsuflat uşurată, dar după, imediat după, a început să respire iute, agitat. Înainte să i se formeze gândul în minte, a fost panica, vâjâind şi despicând aerul ca un buzdugan.
Nu are cum să o ia de la început cu o altă viaţă.
Este la sfârşitul propriei vieţi pe care a trăit‐o blurată de ură, frustrare şi lacrimi. Când a fost bucuroasă? Când a fost fericită?
feher 