Undeva sub pământ, într-o Palestină ucisă de schimbările climatice, o mamă și fiica ei clonată, singura supraviețuitoare din lotul de clone, discută despre nostalgia pe care ți-o dau amintirile implantate, amintiri altoite pe un creier care acum contruiește emoții în jurul acestor falși araci, plângând după măslini și oftând după aerul uscat al deșertului Iudeei. Filmul e lung, stau deja de 18 minute în întunericul pavilionului danez gândindu-mă la artă, la cum sunt selectați artiștii care vor reprezenta la bienala de la Veneția o țară, la cine sunt curatorii expozițiilor, unde au crescut ei, dacă își mâncau mucii când erau mici, dacă știu să își lege șireturile, dacă atunci când vorbesc cu soțiile lor la telefon întreabă dacă au empatizat și sublimat factura la gaz, la asta mă gândesc și intru în pavilionul francez printr-un subsol plin de cărămizi și moloz, vezi bine civilizația are byproducts pe care le mătură sub covor așa cum o clădire superbă ca asta are un beci murdar ca izmenele unui homeless, apoi urc pe scări până la palierul unde în plasticul turnat pe podea sunt prinse ambalaje goale și scoici și pești morți, este desigur o instalație despre catastrofa ecologică în care suntem și apoi intri prin falduri de stofă în sala unde rulează un film în care câțiva tineri urlă către ecran, cadrele sunt scurte, 2-3 secunde, camera aleargă aiurea printre blocuri, un cetățean de culoare cântă ceva, vizitatorii pavilionului sunt trântiți pe jos pe scaune de nisip, printre alge și corali de cârpă și plastic. Suntem deci pe un fund de mare, în întunericul spart de isteria de pe ecran. Intru la englezi, e coadă pe trepte, nu te lasă să te bulucești așa, ca vitele, să nu ratezi vreun exponat. Ăstea, exponatele, sunt niște bețe cu capete de ceramică și pe pereți niște tablouri cât niște timbre, prin colțuri câteva ațe întinse, Dumnezeule câtă impostură, dacă scriau din neon IMPOSTURĂ și POMPOZITATE și AROGANȚĂ și WE USE GLOBAL WARMING TO WIN AWARDS AT BIENNALE ar fi fost arta onestității.
Înjur și mă duc cu speranță la pavilionul Japoniei unde un bolovan e pozat din mai multe unghiuri sau poate nu e același bolovan, aici e cu mușchi, aici cu copaci, aici cu niște școlari în față, nu înțeleg ce ar trebui să înțeleg și nu înțeleg de ce asta e artă și nu înțeleg de ce și pavilionul Coreei este tot cu filmulețe, acest ness frecat cu pepsi al artistului care învață pentru examen în noaptea de dinainte, și apoi avem pavilionul Belgiei, cred, unde este un film cu niște cetățeni care dansează dar sunt ca piticul din Twin Peaks, pelicula e pe rewind și totul merge de-a-ndoaselea și apoi o femeie cu părul lăsat pe față pășește atent cu cizmele ei care nu au vârf și toc doar vârf în ambele părți, arată ca niște gondole, și ea merge cu părul ăla pe față și nu se uită pe unde calcă. Ce mama dracului, cum ar spune taică-miu și ar schimba canalul pe un meci de tenis, dar aici nu poți să schimbi canalul, poți doar să fugi pe aleile cu pietricele albe către un alt pavilion, Italia sau India sau poate vrei la expoziția principală unde o vacă se plimbă pe o șină și ai un robot care șterge o pastă vâscoasă-sângerie. Aici sunt totuși niște picturi superbe ale unui ganez și Occupy Mars care e povestea cosmonautului sirian, faimos în anii 80 când a mers cu o misiune sovietică în spațiu dar e refugiat acum în Turcia, cosmonautul-refugiat care trăiește într-un cort, cum ar arăta o tabără de refugiați pe Marte, se întreabă artistul turc. Și mai sunt fotografiile corpului stâlcit al unei japoneze care și-a tatuat protezele de picioare, ambele amputate. Și o hologramă pe un ventilator și o bucată din zidul unei școli din Mexic, plin de gloanțe.
Cum e asta artă, cum? CUUUUUUM?
Împăratul nu numai că e în pielea goală. Împăratul e în pielea goală, mort, pe catafalc și nouă ni se spune că nu vedem bine, el dansează acum îmbrăcat în dantelă neagră, învelit în mantie cu guler din blană de hermină.
Afară e soare, miroase a umezeală și mușchi verde și muștele bâzâie molcom paharele de aperol spritz ale vizitatorilor înfrânți de doza prea mare de artă. Mă gândesc că cea mai bună instalație a fost uriașul vapor care a intrat peste trotuar, rănind 4 persoane, terfelind o barcă-bus.
Arta eșecului.
Bienala e o colecție de suflete de oameni mici cu relații mari care nu au înțeles că atunci când vrei ca umbra să-ți fie mare, nu trebuie să pui becul deasupra capului.