O zi obișnuită pentru peștele banană

Ochii sunt albastru deschis ca cerul Danemarcei unde el nu a fost, doar soția, dar totul oricum s-a întâmplat acum mulți ani, în 73 când ea avea 15 ani și a stat pentru o lună în Copenhaga dar nu putea să rămână pentru că abia îl cunoscuse pe el și apoi erau și supravegheați așa că ea s-a întors la el și împreună au rămas în ultimii 42 de ani de iubire. La bine și la greu, zice el și ochii arată ca două găuri în cămașa roșie a feței prin care vezi maieul albastru de dedesubt. Ea încuvințează dar are un aer confuz de femeie care nu știe unde îi sunt ochelarii de vedere deși îi ține pe frunte, pare că intuiește că ceva e profund greșit dar a uitat ce și ce mai contează acum?
El toarnă o pălincă galbenă cu gust de rivanol și apoi mai umple un pahar că e musai și apoi mai umple un pahar și dă noroc într-una, că oameni suntem, asta spune iar și iar. E tare necăjit că un băiat la bucătărie sau careva i-a spart contrabasul, i-a ars un șut: țigani, eu sunt român. Când aude că tata e ungur tace, nu prea are încredere în unguri, dar tot nu sunt țigani, deci e mai bine. Cântă la Hilton și pe la nunți și pe unde e chemat și a fost chemat și fata e pianistă și profesoară de muzică și instructor de fitnes și acum se apucă și de saxofon că tare e ambițioasă, uite-o pe youtube, și are un soț o minune de om și băiatul a fost toboșar la ei în formație din care făcea parte el, doi băieți la acordeon și keyboard și la voce ea, femeia care acum prăjește îngrijorată aripioare de pui (Doiniță, avem oaspeți, aduci și tu o gustare că nu suntem țigani, români suntem). Dar băiatul s-a lăsat de bătut la tobe ca să facă bani căci e diplomat economist-cred, că nici eu nu mai știu că sunt la a 3 a țuică și piticul de grădină din spate luminează fosforescent, radiat cu ce altceva decât poloniu, ca un spion rus care vrea să fugă de lunga mână a KGB-ului.
Și în timpul ăsta el dispare și reapare cu o gentuță în care sunt bucățile de taragot la care cântă el la Hilton sau la nunți. Îl montează ca un asasin înainte de a-i zbura capul victimei cu glonțul tras de pușca cu lunetă și pornește să cânte, solista tresare, ce-or zice vecinii?, să-i ia dracu, suntem români și cântăm muzică tradițională românească, că doar nu suntem țigani. Și dă-i și suflă în taragot, fața e pălălaie de alcool și efort și apoi scoate și un fluieraș pe care aleargă degetele ca și cum ar fi fierbinte fluierașul și apoi intră în casă și iese pe o altă ușă cu sticlele de apă minerale care sunt pline cu un lichid gălbui, Tămâioasă, el a făcut vinul, toarnă și eu înghit aripioare de pui și neliniștea doamnei soliste care îmi spune că nu înțelege de ce copiii vor să plece din țară, ea a fost în 73 în Copenhaga și nu a vrut să stea, și a fost și în Germania și în Italia și în Spania, unde au fost chemați.
El prinde discuția și spune că pe vremea lui Piticu ei au fost cu ansamblul uzinei Balanța la Volivostoc.
CINE?
Vlodi…
Vladivostoc?
Dada, a fost acum 35 de ani (sau poate 40), la muzeul ăla mare unde aveai pictura cu bătălia când l-au învins pe Napoleon și juma din câmpul de luptă era desenat și jumate era în mărime naturală, adică puteai să atingi, simțeai copita în mână și pepenele adevărat, dar asta nu era în bătălia cu Napoleon ci în altă pictură. Frumos la ruși, dar mai frumos la noi, că avem țara asta superbă, palma Maicii Domnului, doar că nu suntem noi vrednici să o gospodărim și să ne bucurăm de ea.
Și atunci doamna solistă ne cântă despre măicuța domnului Isus și mai apare o sticlă de vin făcut de mâna taragotistului care dispare iar și reapare din casă cu un saxofon și dă-i la 11 noaptea, mai dă-i în pizda mă-sii că e frumos, e muzică, nu e ca și cum pun muzică de negri sau țigani, români suntem.
Și acum ea îmi spune că iubirea ne va salva. Mă rog, poate și un metoclopramid. Sau triferment. Iubirea pe care au avut-o părinții ei pentru cele 4 surori, ea sora mijlocie, a doua, ea dat-o mai departe toboșatului-diplomat-inginer și pianistei-instructor-profesor. Fața cea roșie se întoarce ca o floarea-soarelui obosită spre pământ. E atât de beat încât îmi spune că am freză trufașă, repetă: ai freză trufașă și eu râd ca vaca și mă gândesc că iubirea nu ne va salva. Doar trufia de a crede că suntem iubiți.
Doamna Doinița cântă despre Isus și iubirea de mamă și el, Neluțu, cu ochii lui albaștri izbucnind nesigur, ca un grup de lăstuni speriați, zburătăcind pe față, își amintește de comunism emoționat, putea să fie mai rău că el era șeful ansamblului fabricii și a avut o viață bună atunci, ca acum, binecuvântați am fost, spune el și ea repetă: binecuvântați.
Și apoi el șoptește că nu crede că merge la vot, că toți ăștia sunt haini. Nu sunt români.

Și ea își amintește cum ștergea tablourile lui Ceaușescu de praf, că asta era treaba ei, să șteargă de praf tablourile lui Ceaușescu și să ruleze steaguri și să cânte imnuri cu tractoare și ogoare pentru Cântarea României dar asta a fost demult

, ei sunt binecuvântați și eu primesc o intoxicație alimentară.
Poate de la invidie sau poate de la aripioare și vin. Sau poate de la invidie, aripioare și vin dar mai cu seamă pentru că nu sunt român.

1 comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: