Dumnezeul autostrăzilor

A3-zice indicatorul și mașina se repede înainte cu veselia drumețului rătăcit care a zărit pâlpâirea lumânărilor din casa pădurarului. Camioane horcăie în dreapta eliberate și ele din șoșonul greoi al DNului, parcă sunt mai sprintene în fuga lor cu spatele chiar și câmpuri înghețate din drea…
S-a terminat A3. La 18 kilometri de unde a început, A3 s-a terminat într-un nod plin de betoniere, munți de pietriș și oameni în veste verde fluorescent, toți fumează și fumul cald e înghițit de aburul răsuflărilor, deasupra muncitorilor e un nor dar oare de ce le-am spus muncitori, ei nu sunt decât niște oameni îmbrăcați la fel care trag din țigară și crează cumulonimbuși din condens.
Și în acest condens se terminăm autostrada ca într-un semn de întrebare, dacă am fi avut nevoie de autostrăzi Dumnezeu le-ar fi creat în a șaptea zi și în a opta s-ar fi odihnit la o țigară. Dacă am fi avut nevoie de spitale și poduri și căi ferate, pe toate le-ar fi făcut Dumnezeu cum se cade, cu studii de fezabilitate comandate încă din ziua a 5 a la Sfântul Duh, că se știe că îi place să facă treaba pe îndelete.
Și le-am fi avut pe toate și nu ne-ar mai fi rămas nimic altceva de făcut decât să înălțăm mulțumiri Domnului și, din când în când, să mai sacrificăm câte o fecioară obraznică în cinstea lui.
Dar noi nu și nu, cu Nietzsche și restul trupei care au declarat că Dumnezeu e mort și au purces la făcut spitale și canalizări, vaccine și autostrăzi. Nu la noi, că noi suntem oameni credincioși. Noi știm că doar lenea ne va mântui.
Atunci când intru într-un tunel în Austria, unul de jde kilometri, luminat ca ochii unui copil care a primit de la Moș skiuri, mă gândesc că e o gaură de vierme și atunci când mașina va ieși, în sfârșit, de sub pământ, o poartă telară mă va arunca în 1987 în Steagu, în februarie 1987, în frig și frică și gri, în România lui Nicolae Ceaușescu.

Asta e frica mea.
Nu mai bine nu avem niciun tunel și nicio autostradă?
Oile sunt viermi pe coasta dealului. Ciobanii au și ei veste de fumători la autostradă. Poduri ridicate peste șosea leagă nimic cu nimic, ca viața mea căreia vreau să-i dau un sens legând în cronologii incongruente evenimente desperecheate.
Suntem în țara lui unde dai și unde crapă.
Nimic nu e consecutiv, suntem ca niște electroni demenți lovindu-ne cap în cap în capsule de sticlă.
Îl arestează pe Dragnea deci o să se poarte ciocatele.
A murit Mihai Constantinescu, se ieftinește gazul.
Pe câmpurile degerate e plin de căprioare. Nu am văzut niciodată atât de multe căprioare. Pasc liniștite, cu zecile, în pământurile șifonate de trecerea tractoarelor. Biserici noi cresc pe marginea șoselelor, printre pungi și munticei de cărămizi, Domnu a investit mult pe piața imobiliară.
Poate știe el că o să fie cerere, cum e la Londra biserica asta dezafectată și transformată în târg de Crăciun. A dat-o Domnul unor investitori arabi care acum fac bani de rup că vând săpunuri, cocktailuri de gin și sandvișuri cu curcan în Mayfair.
La noi, în Grădina Maicii Domnului, nu o să vină investitorii arabi că nouă nu ne plac necredincioșii.
La noi nu vin decât oameni cu frica lui Dumnezeu și fără frică de moarte, cei care depășesc nebunește în curbe ac de păr, cei care fumează 3 pachete pe zi fără frică de cancer, cei care beau 2 litri de vodcă fără frică de ciroză.
Indicatorul arată din nou A3. Autostrada a fost mereu cu noi, alergând pe sub pământ și acum a găsit un loc prin care să iasă la suprafață.
Mașina se repede pe asfalt și eu trag aer în piept, cine știe când și unde o să intrăm din nou dedesubt și cât de mult o să stăm îngropați sub turme de oi, căprioare și șantiere de biserici înghețate?