Sinucigașii și trenul de marfă

Ai mei au făcut bradul. Adică l-au împodobit. Bradul nu e adevărat. Este un pin cu ace de plastic. Radioul urlă în bucătărie, sunt surzi. Se aude de la parter cum cer răstit să știe unde mama dracului sunt scobitorile sau făina, șosetele sau portofelul.
Ceaușescu e mort de 30 de ani. Aproape. Cine ar fi zis că moartea lui va schimba atât de puțin în conversațiile noastre. Invidie, furie, mândrie, dezamăgiri și, mai cu seamă, umplerea mațului. La 18 metri de bloc trece trenul. E un marfar. Sunt din ce în ce mai puține marfare, și trenurile de călători s-au împuținat, Ceaușescu a tras cu el în mormânt CFR-ul și flota, industria chimică și petrochimică, bradul-pin din sufrageria alor mei e făcut în China, din plastic chinezesc și sfeșnicul e chinezesc și vaza de pe masă e chinezească din timpul dinastiei Sun Tem Praf.
Marfarul trece scurt, proiectând lumini pe tavanul camerei care miroase a pește. Crap. De Deltă, așa zice maică-mea, dar eu cred că e din Delta unei crescătorii artificiale din Sichuan. Pe vremea lui Piticu trenurile aveau câte 80 de vagoane. Gâfâiau pe șine, artritice, tâdâm-tâdâm-tâdâm-tâdâm. Sinucigași se aruncau sub roțile lor, erau târâți și rupți, copiii au jucat fotbal cu părul unuia dintre morții scalpați de tren, săptămâni de zile am găsit bucăți din el la marginea căii ferate.
Se vorbește despre porc și despre prețul la apartamente, despre femeia care s-a măritat cu propriul covor și despre salata boeuf cu pui. Despre vecinii care nu plătesc cu anii factura la apă se vorbește și despre vecinul profesor care întreabă un om care duce gunoiul la ghenă la ce apartament din bloc e venit în vizită.
De ce vă interesează?
Pentru că vecinul profesor nu se simte în siguranță dacă omul care duce gunoiul nu este proprietar al unui apartament în clădire. Vecinul profesor amenință că va chema Poliția dacă omul cu gunoiul nu dezvăluie la ce apartament din clădire a tras.
Pe vremea lui Piticu marfarele erau lungi și oamenii lași dar prietenoși. Pe vremea lui Piticu se spuneau bancuri cu Leana în iad și cu românul câștiga mereu în absurditate competițiile cu americanul și rusul.
Pe vremea lui Piticu, un om nou în bloc însemna vești și povești și poate un prieten pe care ți l-ai fi făcut pe viață.
L-am văzut pe Piticu într-un documentar, înregistra un comunicat pentru țară, s-a bâlbâit, și-a dat ochii peste cap și a zis, cred, opriți, ce mama dracului?
Opriți, ce mama dracului s-a întâmplat cu ultimii 30 de ani?
Nu mi-e dor de Piticu dar mi-e dor de oamenii de pe vremea lui Piticu și de trenurile și crapul de pe vremea lui Piticu și de tinerețea alor mei, de auzul lor, de mirosul de brad de atunci și de zăpada pe care mureau porcii tăiați în spatele blocului.
Lumea pare mai plină dar e doar aglomerată cu nimicuri din plastic care te țin captiv în întrebări-colivii: la cine stă omul cu gunoiul, câți bani face doamna de la doi, cum să faci să-ți iei o mașină ca a celor din scara B, să mă mărit cu G sau cu covorul?
Opriți, ce mama dracului s-a întâmplat?
Am îmbătrânit și am devenit inadecvați.
Sau poate doar înfricoșați peste măsură.
Un tren de călători fluieră afară amintindu-mi de gluma pe care am văzut-o săptămâna trecută: cu cât sunt mai mulți sinucigași, cu atât sunt mai puțini sinucigași.
Tadam tadam, tadam, tadam.