Foamea noastră cea de toate zilele, ia-ne-o nouă astăzi

Parcarea supermarketului e plină. Un bărbat ocupă cu trupul lui mătăhălos locul din care a plecat o Dacie. Ce faceți?
O aștept pe soția să vină cu mașina.
Păi așteptați-o în altă parte, nu pe spațiul de parcare.
Păi îl țin ocupat, ca să vină ea să parcheze.
De ce nu v-ați adus un scăunel, stați și vă chinuiți așa, în picioare?
Ridică din umeri. Nu s-a gândit la asta. Data viitoare își va aduce un șezlong.

Șoselele sunt pline de mașini care stau, prinse în chihlimbarul circulației. Mă gândesc cum peste câteva sute de mii de ani, extratereștrii o să vină și o să decupeze rășina asta în care mașinile au înghețat și vor transporta bucăți întregi de trafic bucureștean pe planeta Nicăieri XDFC și își vor decora grădinile cu opera asta de artă abstract-absurdă care a ajuns să fie Crăciunul în capitala țării în 2019.

Am făcut o oră și 40 de minute de la Băneasa până la Universitate.
Am trecut de la plictiseală la disperare prin isterie, crize de furie, claxoane, spume la gură, claxoane, futu-ți morții mă-tii de viață, fac pipi, unde fac pipi, ia caserola și fă pipi în mașină, nu pot că îmi pătez fusta, dar totuși uite ce frumoase sunt luminile de Crăciun, dar de ce sunt mingi de fotbal din beteală, e Euro 2020 la anul la București, unde pizda mă-tii te bagi și tu, claxoaneeee, nu mai rezist, fac pipi pe mine, coborât, rugat chelnerul să mă lase să intru să fac pipi la o pizzerie, gâtu mă-tii Firea, țară de căcat, claxoane, unde merg toți oamenii ăștia, de ce nu am luat metroul, tu simți ce fum e, nu simt nimic, decât că nu mai simt decât ură, aș vrea să vină cutremurul acum și să radă jumate din orașul ăsta, tot orașul ăsta, să crape toți.
Vin sărbătorile, vin sărbătorile și rămân în buza orașului, nu pot să intre din cauza ambuteiajului imens.

Asta am scris anul trecut. Pe 17. Crăciun fericit.

Poporul nu are simț moral ci doar o mâncărime la un testicol și un chiorăit puternic de mațe. 29 de ani după revoluție, fomica nu a trecut, cu pipota plină simți că ea e goală și mai îndeși niște chifle cu untură în gură. Mănânci până crăpi. Dar măcar crăpi sătul.
Ai ce să mănânci?
Aceasta e singura întrebare pe care ți-o adresează părintele în România.
Nu: ești fericit? Nu: ce cărți ai mai citit? Nu: cum e tipul ăla pe care l-ai cunoscut în vară? Nu: cum merge la serviciu? ai colegi faini?
Singura întrebare este: ai ce să mănânci?
Când nu doarme sau nu e la cumpărături, mama româncă trecută de 60 de ani gătește. Oale cu ciorbă de perișoare, cratițe cu iahnie, tăvi cu fripturi de pui, porc, iepure, vită, miel, castroane imense de salată de boeuf sau salată de vinete, musacale și tochituri, tocănițe și pilafuri. Și apoi plăcinte și prăjituri, torturi și kilograme de salam de biscuiți. Mormanele de mâncare sunt porționate, îndesate în sufertașuri, sufocate sub capace și apoi învelite, ca niște cadavre, în pungi. Să dăm la copilaș, că nu are săracu ce să mănânce.
Cea mai mare spaimă a mamei românce este că ăla micu nu are ce să mănânce.
”V-a dat ceva de mâncare?”întreabă suspicioasă maică-mea după ce mă întorc dintr-o vizită la rubedenii cu care s-a ciomăgit și pe care, firesc, ea nu le frecventează. ”Nu-mi era foame, a vrut să mă..”, ”Deci nu v-a servit cu nimic nenorocita? O zgârcită, știam eu. Să nu te mai duci pe acolo pentru că suferă că îi mănânci mâncarea.”

Dacă răspunsul ar fi fost ”da, mi-a dat”, am fi ajuns, după ce comentam alegerea meniului și numărul felurilor incluse, la ”te-ai săturat?”, ”câte șnițele au fost? unu de căciulă sau puteai să îți mai iei?”, ”ți-a pus în borcan, să iei acasă niște salată de vinete că știe nenoricita că îți place?”

Foamea.

Pe vremea lui Ceaușescu-ăla de îl plâng pensionarii-maică-mea prăjea cârnații de porc, din porcul luat de la bunică-miu, de la țară (ce noroc pe noi că maică-mea avea părinții la țară, altfel ar fi trebuit să creștem porcul pe balcon), și untura din tigaie, întărită, era stropită cu boia de ardei și întinsă pe pâine. Degeaba venea ursul la container pe vremea lui Ceaușescu, nu avea ce să mănânce, tot ce era comestibil, fusese deja utilizat. Șnițelul de parizer, să nu uităm șnițelul de parizer servit la Aro Palace în 1987.

Foamea.

Alimentări goale. În spatele blocului, tot domnu de la oraș își grădinărise un strat pe care planta ceapă verde, ridichi, castraveți, salată. Unii puneau și cartofi. Maică-mea, o excentrică, a pus cârciumărese. Flori? O nebună. Dar ce să te aștepți de la una care are pechinez. ”Huuuuoooo, stricatooo, în loc să crești un copil sau un porc, ții un câine!”-așa strigau după maică-mea oamenii din cartierul Steagu Roșu, actual Astra, Brașov.

Foamea.

”Pleci în Sri Lanka? Ce mănânci tu măi acolo?”
Au trecut 29 de ani și românului nu îi mai trece spaima mesei goale. Cumpără tone de mâncare, trudește la căruț, asudă împingându-l până la casă, apoi reconstruiește un lanț muntos în portbagaj. Umple frigiderul și săptămâna asta poate să doarmă liniștit, războiul atomic îl prinde cu 5 kile de cremvurști, 4 rude de salam, cinci roți de cașcaval, o platoșă de alimente imposibil de străpuns. O cazemată.
Nici în cur nu-l doare atâta timp cât are de mâncare.
Dragnea-amnistia-grațierea-Tăriceanu-Uniunea Europeană-trădarea lui Iohannis-UDMR care fură Transilvania, stai un pic să fac mațul parizer și când m-oi liniști, o să-mi pese despre chestiunile ăstea necomestibile.
Acum 29 de ani, la Timișoara, românii morți de foame au ieșit în stradă și au murit împușcați de alți români la fel de morți de foame care erau conduși de colonei și generali români puși să protejeze cămara puterii.
Au murit ca noi să nu mai stăm la coadă la pâine, au murit ca să avem portocale la Crăciun, au murit ca să nu mai bem nechezol și să nu mai luăm ulei, făină și zahăr pe cartelă.
Au murit ca să nu mai ne fie foame.
Și nu ne mai e. Dar foamea a fost atâta timp un membru al trupului nostru încât acum, după dispariția ei, am rămas cu senzația că încă e cu noi, exact ca sentimentul pe care îl are un om care și-a amputat un picior că își simte piciorul pierdut întinzându-se sub plapumă.
Foamea nu pleacă, a fost înlocuită cu lăcomia și dezinteresul picotit pentru orice altceva nu are legătură cu îndopatul.
Aseară, Cristian Tudor Popescu a spus așa: poporul a fost complice cu dictatura.
Poporul este complice cu oricine îi aruncă în trocuță o mână de ștevie.
Poporul e complice cu prostia, răutatea, sărăcia, cu nesimțirea și ticăloșia, e complice cu orice, atâta timp cât are ce să bage la maț.
Cel mai mare dușman al creierului este stomacul.
Și mațul este rege.
Suntem cu toții cetățenii regatului mațului chiorăitor.