Camera se mișcă.
Nu tare.
Poate e de la vânt. Nu e de la vânt. E cutremur. Unul blând ca schimbările din PSD, nu cade nimeni, doar se clatină văcăroian pe culoarele puterii. 5,2 pe richter zice netul. Orașul se ține de cer.
Clădirile cresc pe zeci de coloane de 3 metri în diametru. Să vină și 9 pe richter și nu le va da jos. Mii de oameni se unesc în torenți de lavă cu pufoaică, urcă pe scările rulante îndrumați de mâinile deschise în îmbrățișări vide ale unor soldați ai mercantilismului. Au uniforme albastre, sunt majoritatea persoane cu handicap. Salută într-o bâzâială continuă peste blatul căreia vin urletele vânzătoarelor, toate fete cochete, cu pancarte în brațe. Nu protestează împotriva schimbărilor climatice, nu vor creșterea pensiilor, te invită în magazin să te înfigi în reducerile uriașe, 70% mai ieftin, 90% mai ieftin, țipetele se unesc în coruri, se izbesc de tavan și apoi cioburile îți intră pe sub bluză, fă-le să se oprească, strigă clienții cu spatele însângerat de anunțurile uriașelor discounturi dar tăcerea a dispărut de pe pământ.
Ca doctor Manhattan a plecat pe Lună.
Omorâți-vă.
Pe stradă, câte 4 pensionari în uniforme cu mantii și fireturi opresc pietonii pe trotuar și fac semn cu batoane de plastic mașinilor să iasă din parcările subterane.
Te simți ca la Nenea Nae face baie, fiecare om completează absurd gesturile celuilalt, de ce ai avea nevoie de patru oameni să strângă un bec, parcă așa era bancul? Cum de ce? Unul se ține de el și trei învârt masa.
Și totuși, au fireturi și postavuri pe ei și un rol în societate și fără ei civilizația s-ar prăbuși pentru că ei sunt singurii care știu să dreagă cu lămâia politeții reci a regulilor haosul.
Am doi moși pe care i-am văzut prima oară în 2017. Au o cârciumă unde se bea și se mănâncă în picioare. Se bea mai mult. E singurul loc din Tokio unde nimeni nu se uită în telefonul mobil. Unde oamenii interacționează. Își spun glume, se gâdilă, râd. Baba și moșul nu râd. Ei doar servesc sereni, ușor îngrijorați, mulțimea setoasă care vine în locul ăsta unde poți să te simți din nou om. Prin fumul țigărilor, văd la televizor un concurs, unul dintre concurenți, probabil un star japonez, are o pungă de hârtie în cap. Mă prind că e menit să-l protejeze de extratereștrii care se împiedică de hârtie când e vorba să-ți citească mintea. Bețivii râd și mănâncă yakitorii din ouă mici, de prepeliță, și beau whisky cu apă și gheață căci afară sut 10 grade nu -6 cât ar trebui să fie.
Ce poți să faci? Lumea se duce dracului, măcar să fii răngi când vine sfârșitul.
Sau, acum îmi dau seama privindu-i pe singurii oameni nehipnotizați de ochiul tehnologiei, poate că alcoolul este adevărata noastră salvare în fața atacului consumerist.
Nu coiful de hârtie.
Cerșetorul doarme în cot, are întinsă pe prelată o sobiță, un ceainic și două ceasuri. Niciunul din ele nu arată ora. Ci un timp care nu are niciun înțeles.
Cine dintre noi e mai liber, mă întreb inutil, căci știu răspunsul. El nu vrea rochițe, cremuțe, șosete și pantofi, el nu vrea minute în rețea și nici aparate foto. El nu e parte dintr-o armată copleșitoare asediind clădiri făcute să reziste la 9 pe scara richter.
Cea mai mare libertate este să nu vrei.
Nici dacă ți se dă.