Steven a copilărit în umbra lui Jacques-Yves Cousteau. Părinții lui Steven erau prieteni cu exploratorul francez și nu exista călătorie a acestuia în Costa Rica, pe coasta Pacificului, care să-i ocolească. Lui Cousteau îi plăcea să facă diving, să se scufunde singur la 40 de metri în ocean și să plutească albastru, cu ochii închiși, în lichidul amniotic al planetei, ca un mic fetus de altă planetă. O viitoare super-novă.
În una din scufundările sale, Cousteau a deschis ochii atins de un sunet ciudat, un schimb de semnale sonore pe care nu putea să le identifice. I-a povestit lui Steven că a văzut delfini și balene trecând pe lângă el, grăbiți, cu treabă, i-a urmat câteva sute de metri și a văzut o adunare, o sferă de mamifere marine așezate pe sectoare împărțite pe clase și ordine, delfinii cu delfinii, marsuinii cu marsuinii, balenele cu cocoașă lângă sperm-whales, toți ochii întorși spre interiorul sferei.
Comunicând.
Ordine.
Limbă.
Inteligență.
Nu am știut mult timp ce să fac cu povestea asta. O am la mine de 10 ani, e plină de praf și i s-au uscat marginile ca unui ziar lăsat la soare. Dar am terminat cartea Svetlanei Alexievich despre Cernobâl și am înțeles că face parte dintr-o poveste mai mare.
Despre micimea noastră.
În carte scrie că albinele nu au ieșit 3 zile după explozia de la centrala atomică din stupi și geaba pescarii dădeau la hârleț, scociorând pământul, viermii apăsaseră pe -34, se refugiaseră la sub un metru adâncime.
Au știut despre radiații chiar dacă KGB-ul ținea propaganda sub control.
Doar câinii și pisicile nu au mirosit moartea, domesticirea vine la pachet cu indolență, comoditate și dulcea orbire.
Dar au avut o viață bună, spun bătrânii satului despre oamenii care, chiar dacă au crăpat ca niște câini, au făcut-o în patul lor, sub acoperișul lor, lăsând copiilor o pensie de urmaș, 2 covoare persane, un Audi la mâna a doua și un apartament într-un bloc construit în 86, când încă se mai făceau lucrurile bine, nu ca acum cu animalele ăstea care fură tot.
Câine sau vierme?
Cel mai bun prieten al omului sau momeală de pești?
Prietenia nu este oare și ea tot un soi de momeală de pești? Nu prinzi cu ea baboiul unui job sau carasul unor seri de weekend cu șpriț și netflix?
Câine sau vierme?
Câinele crede că e om, se lasă îmbrăcat, dresat, luptă alături de om.
Viermele nu crede nimic.

În cartea Svetlanei, un cameraman povestește cum eroii au apărut în vara lui 86 de peste tot, ca-n filme au apărut eroii. Au umplut paginile ziarelor cu ce altceva decât eroice fapte: secretari de partid care au asigurat evacuarea în condiții optime a populației unui sat, colonei care nu au precupețit niciun efort să curețe cu mâinile unor rezerviști neinformați bucățile de grafit radioactiv trimis de explozie pe acoperișul centralei.
Nimeni nu vorbește de camionagiul rupt de beat care a încărcat copiii din orfelinatul cutare, abandonați de partidul prea preocupat să-și salveze acareturile strânse după o viață de hoție, și i-a scos în afara zonei de contaminare radioactivă.
Camionagiul e bețiv. E un vierme.
Viermii nu sunt eroi.
Viermii sunt supraviețuitori.
Ei știu când trebuie să intre mai tare în pământ.
Oare viermii au rușine?
Spre deosebire de cetățenii din presă, viermii au rușine.
Dacă ar avea televizoare și s-ar uita la circul morții unui star de televiziune și a câinilor ei, ar roși. Și ar schimba canalul.
Oare ce-or mai zice marsuinii, delfinii și balenele?