Nu am mai mers cu trenul din octombrie.
E vineri și iau trenul, unul privat, dar până să ajung să mă urc în trenul privat-fără bilet, nașul cu figură de călău confirmă că poate fi luat de pe drum biletul-stau la coadă la mașinăria pusă acum niște ani de CFR, 5 ani ca popa s-au dus, mașinăria e un exemplu de scărpinat prin gât când te mănâncă în talpă. Un soft complicat, mult text care ți se agață de glezne, călătorul privește cu neîncredere aparatul care îi întoarce cadrane și ecrane și butoane printre care trebuie să se strecoare, culcat, târâș, mersul piticului, pasul uriașului.
Indiana Jones.
Bărbatul meșterește ezitant la ecran, se întoarce din drum, apasă Confirmați, pe ecran i se ițește un cadran alb, citește atent, durează enorm, durează enorm, durează enorm, pierd trenul, mă mișc de pe un picior pe altul, bărbatul e absorbit de rezolvarea problemei ridicate de mașinărie: cât fac 7 macaroane de-mpărțit la 87 de becuri la care adaugi 11 ani de depresie?
Renunță.
Mai am un hop. Femeia din fața mea e decisă. Bagă cardul în fantă chiar dacă nu i-a cerut încă un bilet aparatului.
Pot să vă ajut?, o întreb îngrijorată egoist pentru timpul pe care îl pierd până se va prinde ea cum se folosește mașinăria.
Nu vrea. Apasă alarmată pe ecran. Îi spun să scoată cardul, că nu e bine. O face cu aerul că îmi face mie un hatâr.
Unde mergeți?
Fetești. Acum, la și 10.
Nu mai sunt locuri și nu mai e nici timp. Își ia cardul și pleacă privindu-mă dușmănos și atunci mi se bagă în față, cu mâini mici și roșii, o femeie pe la 50 de ani cu părul alb la rădăcină, ca un prun dat cu var.
E atât de sigură în hotărârea ei de a fugi cât mai iute din gara asta rece încât mă ignoră fără niciun efort, chiar și atunci când îi spun cu un aer jignit-suficient că există o coadă, care e în spatele meu.
Și atunci, privindu-i disperatele încercări de evadare dintr-o lume inconprehensibilă, unde degetele apasă un ecran care-ți răspunde cu obraznice comenzi, mi-e milă de mine, un umanoid îngrozit care preferă să vorbească mai degrabă cu aparate sterpe decât cu babe cu sarsanale pline de frici și sandvișuri cu șnițele mustind de ulei.

Anul trecut pe vremea asta am scris textul de mai jos. Plecam pentru o lună din țară și am mers cu un microbuz până la aeroport. E despre neîncredere, victimizare și Rău. E despre noi.

Bărbatul are o firmă de construcții dar nu are muncitori. Toți au plecat în Spania. Sau Germania. Nu are cu cine să facă treabă și acum a primit un contract din Olanda și e disperat.
Zice că va aduce muncitori din Republica Dominicană, măcar le înțelege limba și știe că nu mănâncă pisicile sau câinii vecinilor în timpul liber.
Șoferul ne întrerupe, trebuie să plecăm. Mai avem 45 de minute până la aeroport. 40 de kilometri. Spune că își va tăia carnetul de șofer cu foarfeca atunci când va fi gata autostrada pentru că, nu-i așa, o să aibă 104 ani și nu va mai fi în stare să conducă.
Acum are 28 de ani, ceilalți 2 pasageri râd și vorbesc cu obidă de autostrăzile slovenilor, croaților, până și bulgarii au șosele brici-geme unul dintre ei, un băiat tânăr care zboară la Munchen unde are un business IT.
Asta e, așa suntem noi, ghinioniști, spune bărbatul cu antrepriza de construcții și îmbrățișează lipsa noastră de noroc cu aceeași resemnare cu care îmbrățișezi o mătușă canceroasă care e pe cale să-și dea duhul și, în același timp să-ți dea ție casa din Cluj.
Suntem victime și ca orice victimă care crede că totdeauna răul este în afara ei, intangibil și imposibil de oprit, ne desfătăm în mizeria noastră și ne bălăcim în neimplicare.
Răul este făcut de alții.
Răul nu este în noi.
Răul trebuie acceptat.
Răul cel mai mic.
Ne facem bine făcându-ne rău. Ne otrăvim zilnic crezând că ne vaccinăm, crezând că rezistența la rău este ceea ce ne va salva.
Suntem din ce în ce mai ignoranți, mai agresivi, mai orbi dar mai pregătiți să rezistăm răului.
Am devenit Răul.
Iar Răul nu are niciodată ghinion.
Răul are mereu succes. Și autostrăzi bune.