E aprilie și băiatul are dureri de spate. Are 14 ani și suferințe de moș.
Medicul îi spune mamei îngrijorate că din ce în ce mai des cancerul ia de mână copilași, e pedofil cancerul, e pe trend.
Dacă începe chimioterapia acum, Horia va supraviețui.
Speranța locuiește în liniștea apelor care se retrag cu trunchiuri de copaci, ligheane, bucăți de tablă și hoituri de pisici peste acoperișurile caselor înecate.
Ce e mai rău a trecut, îți spui.
Dumnezeu mă va ajuta, îți spui.
Nu trebuie să mă pierd cu firea, nu rezolv nimic, cei bravi vor triumfa, îți spui.
Horia a făcut chimio. Și-a revenit. Horia a mers în Turcia și s-a operat. A fost un succes.
Horia a primit o a doua viață, e norocos. Așa zice lumea, chiar și medicul spune că e norocos Horia și mi se strânge carnea pe mine când înțeleg cât de relative sunt cuvintele,  cap sau pajură, un adolescent bolnav de cancer este norocos, trupul lui împuținat de terapie, palid, spân, ochii înfundați în găvane sunt toate semnele norocului care s-a abătut asupra lui.
Oooo, cât îl invidiem pentru cancerul ăsta, și noi am fi putut să ne arătăm curajul și tenacitatea dar nu am avut norocul să fim blagosloviți cu un cancer.
Horia a murit acum o lună.
La 16 ani și 7 zile.
S-a săturat să fie atât de norocos.
Maică-sa are un palton negru și ochii, deși albaștri, sunt și ei negri. Acum îmi dau seama că există termeni care definesc pierderea părinților-orfan, sau pe cea a partenerului de viață-văduv, dar nu există un cuvânt special pentru părinții ai căror copii mor.
Decolorizat.
Dispar culorile din oameni, se scurg în pământ, pic, pic, pic, s-au dus roșul și galbenul, verdele și movul, oamenii cărora le mor copiii arată ca niște tăbăcării marocane, pe unde trec lasă în urmă un miros de piele putrezită și stropi din culorile care ies din ei.
Mama lui Horia are un palton negru și ochi negri, chiar și albul ochilor e gri, un gri mai deschis puțin decât pielea cenușie și părul fumuriu, înspicat cu petice de alb.
Vorbim despre Horia și cum a fost el vesel până la final și cum nu i-a fost frică de moarte și cum a mângâiat-o pe ea pe mână și i-a spus că încă e tânără, poate mai face un copil și ea i-a promis că o va face și chiar au ales împreună un nume pentru fratele lui nenăscut. Vladimir.
Știai că anul ăsta se fac 700 de ani de la Divina Comedie?, întreabă brusc.
În întunericul ființei ei, vântul a deschis o fereastră și pe ea a intrat râsul lui Horia jucându-se pe stradă cu câinele Fetița.

Nessun maggior dolore
che ricordarsi del tempo felice
nella miseria.
Așa spune mama celui care a fost un băiat care și-a dorit pe patul de moarte un frate cu numele Vladimir. Și apoi eu spun să aibă grijă de ea, ce replică idioată, cum poți să ai grijă de tine când nu mai ești nimic, decât o gumă gri care șterge grăbită orice culoare din lume?