Orașul ăsta e ca un balon dezumflat, îl strângi de mijloc, aerul se refugiază în capete, îl strângi de capăt, i se umflă burta ca unui bețiv cu ciroză. Podurile trec peste cimitire pe lângă care aleargă țevi ruginite și cresc platforme industriale hărtănite. Aici e un mall, aici un palat construit la 1902 de un arhitect italian, lângă e o spălătorie auto într-o cașcarabetă de metal obidit. Ploieștiul e cel mai asiatic oraș al României, o hărmălaie fără logică, crescută de-a valma peste pustiul lăsat de bombardamentele americane. Începe brusc și se autosuspendă când luase viteză.
Dispare ca mașina lui Doc Emmett din Back to the Future.
Aici, pe stânga, la marginea rafinăriei, este colonia Teleajen. Casele sunt făcute de americani când au venit în treizecișiceva, ditamai căsoaiele, cu spațiu între ele, grădini, să respire lumea. Sunt pomi fructiferi între case, curțile sunt adânci, străzile sunt și acum din piatră cubică.
Doar muzica e alta, o manea tăvălește frunzele și 4 cordaci dau mic din glezne lângă o Dacie din care țâșnesc povești despre dușmani și bani.
Lena nu ne aude când intrăm în casă.
Stă la 42 de centimetri de televizorul unde skiori zboară sute de metri prin aer și aterizează nesiguri la baza unui delușor din Râșnov.
Lena nu mai vede bine, are 92 de ani, nu încă, îi face în septembrie. S-a mutat în colonia Teleajen în anii 70, paradis era atunci aici, ea era învățătoare și bărbată-su, care a pornit de jos, de la nimic, și a crescut în rafinărie, era șef, mare șef, îl trimiteau comuniștii în Libia, Irak și India să rezolve problemele rafinăriilor construite de nea Nicu.
Deși nu vede bine, Lena are ochii limpezi. Negri și clari.
Vorbește despre milițianul care a încercat să o amendeze că a trecut pe roșu dar ea nu și-a pierdut cumpătul și a recitat o poezie în rusă și i-a spus tovarășului milițian că întârzie la un examen important și că, din cauza lui copiii Republicii Populare Române nu o să aibă cadre didactice pregătite să îi învețe lirismul eroic sovietic și milițianul a salutat și a lăsat-o să plece, ea și coada ei împletită, lungă până la fund, și apoi s-a măritat și a avut doi băieți, unul e în Germania acum, celălalt a fost vaporean după ce a fost exmatriculat de la medicină unde intrase după 5 încercări nereușite (dar era perseverent, ca mine), a intrat și în primul an, că era medicină militară, l-au exmatriculat când l-au băgat pe bărbată-miu la pușcărie pentru că l-au găsit vinovat de explozia de la Teleajen, au murit zeci de oameni și au fost o grămadă de răniți dar bărbată-miu era la pensie în 83 când a fost explozia, însă ei au zis că el e vinovat dar, de fapt, era divizia lu Lenuța Ceaușescu.
De altfel Ceaușescu era cât pe ce să-l grațieze pe bărbată-su dar s-a băgat ea, cumătra-chimistă, urâtă femeie, însetată de sânge și uite așa 3 ani jumate am mers la pușcărie să-mi vizitez soțul, drum lung, în oraș, îmi lua o oră să mă duc, o oră să mă întorc, ce să-i faci, viață!
L-au grațiat după dar el s-a îmbolnăvit în pușcărie și a murit de inimă rea, căci nu el a fost vinovat, el știa bine cine erau incompetenții și ce făcuseră. Exact ca la Cernobîl, am văzut și eu filmul, politrucii grăbiți să capete posturi, onoruri și bani (nu neapărat în ordinea asta), ei erau vinovați. Și mie mi-era frică atunci doar să nu încerce fi-miu să fugă în Germania, să îl împuște, Dooooamne cât m-am rugat să nu fugă și n-a fugit, s-a însurat cu o nemțoaică și a plecat în 90. Și ăsta mai mare, cu medicina, a plecat pe vas, s-a făcut vaporean. A lucrat cu Băsescu, extraordinar ca om, o târfă ca șef. Așa mi-a zis.

Lena face fripturi dar ea nu mai poate să le mănânce. Nu mai are dinți. Și auzul a lăsat-o. Vrea doar să adoarmă și să moară în somn. Să o trezească Dumnezeu și ea să-i recite o poezie în rusește și Dumnezeu să o ierte că a întârziat atât și că a lăsat copiii din ceruri incapabili să înțeleagă de ce profesorul Woland a ales să vină la Ploiești în 1983, să dea peste cap viața paradisiacă a coloniei Teleajen.
Beau limonada Lenei și mă gândesc că, odată cu moartea ei, o să pierdem inocența unei lumi capabilă să vadă frumosul într-o traversare ilegală a unei șosele într-o dimineață gri a unui regim întunecat. Și-mi amintesc de vorba unui politician din Bielorusia, comunismul nu este altceva decât un hibrid între grădiniță și pușcărie.
Între oroare și onoare e diferență de o consoană care ascunde ani de pușcărie.