Shinkansenul izbucnește din tunel într-o pădure de bambus care dansează verde în zîpadă. Am urcat probabil câteva sute de metri fără să-mi dau seama, la dreapta e o vale și după ea un lanț de munți creți, acoperiți cu trunchiuri de copaci scurți și negri ca firele de păr crescute grăbit pe un subraț ras vara.
Ninge.
Fulgii se aleargă în vânt. Totul e mișcare deși totul stă.
Casele sunt din lemn, lemnul e ud, înegrit. Țurțuri sunt agățați de acoperișurile peticite cu bucăți de tablă pe care scrie Sharp sau Panasonic sau Asahi cu logouri din 80.
Nu sunt care cu boi și nici copii jucându-se în zăpadă.
Sunt doar bătrâni rătăciți într-o imagine a Japoniei pe care nimeni nu o vrea. O înapoiere  melancolică, în definitiv sunt și ei oameni, în definitiv au și ei ciorapii rupți în vârf, prin care iese cartoful.
Dar nu sunt. Nu sunt oameni. Sunt roboți creați special să te păcălească, să te atragă în mirajul bunicesc al bicicletelor și oamenilor de zăpadă.

Șoseaua are pe mijloc și pe margini un sistem de stropit și topit zăpada care folosește chiar apa din zăpadă. Pe spinarea drumului, ușor mai înălțată, din 40 în 40 de centimetri, pompe trimit la suprafață, ca niște balene miniaturale, jeturi de apă care aleargă pe coasta șoselei și se întâlnesc cu jeturile balenelor îngropate la marginea drumului care luptă cu crearea sloiurilor aici. Zăpada se neagă pe ea însăși și roțile autobuzului șuieră călcând asfaltul negru.
Nu am văzut o singură mașină murdară  în Japonia.
Una.
Poate aici, în satul ăsta cu ghivece cu ghimbir la ușă în care cineva a găsit papucelul Cenușăresei la 9 luni și l-a așezat pe un transformator, să dau de una.
Cârciuma e pustie.
Patronul are 179 de ani. E ultimul gardian al tochiturii din genunchi de porc.
Pungile de sub ochi împing tăietura căutăturii în sus. Pare că râde.
Izakaya unde e el stăpân e străveche. Pe pereți se lăfăie postere din anii 60, un ventilator are brațele îngroșate de praf, frigiderul Suntory Beer adăpostește o șampanie uitată de MacArthur în `51 aici și bicicleta a supraviețuit războiului. Doar pernele sunt pătate recent cu suc de soia și cu sake.
Miroase a gaură de vierme, a loc unde timpul e dat de rotația planetei în jurul a doi sori, Si și Bemol. Desigur, camera e plină de bosanova japonez și chiar și un cover al lui Bee Gees. Staying Alive, a-ha, a-haaaa, staying aaaaaaliveeeee.

Dar sashimiul e suculent, e atât de proaspăt încât e sigur pește din viitor, îmi spun în timp ce mă bucur că nu mai există decât un ieri atât de îndepărtat încât pare mâine.
Zăpada înmoaie hârtia roșie a felinarelor și îmblânzește colțurile caselor.
Fac un bulgăre și-l trimit pe harta pictată pe un perete al unui bloc.
Niciun câine nu latră.
Nicio pisică nu miaună.
Niciun cal nu nechează.
Nicio oaie nu behăie.
Nicio vacă nu mugește,.
Animalele sunt antropomorfizate și pictate pe cutii de suc, pliante de tren și ambalaje de haine.
Animalele sunt în baruri speciale unde poți să stai cu bufnița în poală și ariciul pe genunchi. Pisici, câini și cai, pești, șopârle și vulpi au ajuns să populeze sufragerii și prăvălii, natura nu mai există, totul este butaforie.

Arigato gozaimas, izakaya e deschisă până la 1. Poate atunci, chelnerul bătrân se dă de 6 ori peste cap și se transformă în lup și urlă la lună.
Și luna îi răspunde cu un hit al lui ABBA. Desigur, Dancing Queen.

Camera se mișcă.
Nu tare.
Poate e de la vânt. Nu e de la vânt. E cutremur. Unul blând ca schimbările din PSD, nu cade nimeni, doar se clatină văcăroian pe culoarele puterii. 5,2 pe richter zice netul. Orașul se ține de cer.
Clădirile cresc pe zeci de coloane de 3 metri în diametru. Să vină și 9 pe richter și nu le va da jos. Mii de oameni se unesc în torenți de lavă cu pufoaică, urcă pe scările rulante îndrumați de mâinile deschise în îmbrățișări vide ale unor soldați ai mercantilismului. Au uniforme albastre, sunt majoritatea persoane cu handicap. Salută într-o bâzâială continuă peste blatul căreia vin urletele vânzătoarelor, toate fete cochete, cu pancarte în brațe. Nu protestează împotriva schimbărilor climatice, nu vor creșterea pensiilor, te invită în magazin să te înfigi în reducerile uriașe, 70% mai ieftin, 90% mai ieftin, țipetele se unesc în coruri, se izbesc de tavan și apoi cioburile îți intră pe sub bluză, fă-le să se oprească, strigă clienții cu spatele însângerat de anunțurile uriașelor discounturi dar tăcerea a dispărut de pe pământ.
Ca doctor Manhattan a plecat pe Lună.
Omorâți-vă.
Pe stradă, câte 4 pensionari în uniforme cu mantii și fireturi opresc pietonii pe trotuar și fac semn cu batoane de plastic mașinilor să iasă din parcările subterane.
Te simți ca la Nenea Nae face baie, fiecare om completează absurd gesturile celuilalt, de ce ai avea nevoie de patru oameni să strângă un bec, parcă așa era bancul? Cum de ce? Unul se ține de el și trei învârt masa.
Și totuși, au fireturi și postavuri pe ei și un rol în societate și fără ei civilizația s-ar prăbuși pentru că ei sunt singurii care știu să dreagă cu lămâia politeții reci a regulilor haosul.
Am doi moși pe care i-am văzut prima oară în 2017. Au o cârciumă unde se bea și se mănâncă în picioare. Se bea mai mult. E singurul loc din Tokio unde nimeni nu se uită în telefonul mobil. Unde oamenii interacționează. Își spun glume, se gâdilă, râd. Baba și moșul nu râd. Ei doar servesc sereni, ușor îngrijorați, mulțimea setoasă care vine în locul ăsta unde poți să te simți din nou om. Prin fumul țigărilor, văd la televizor un concurs, unul dintre concurenți, probabil un star japonez, are o pungă de hârtie în cap. Mă prind că e menit să-l protejeze de extratereștrii care se împiedică de hârtie când e vorba să-ți citească mintea. Bețivii râd și mănâncă yakitorii din ouă mici, de prepeliță, și beau whisky cu apă și gheață căci afară sut 10 grade nu -6 cât ar trebui să fie.
Ce poți să faci? Lumea se duce dracului, măcar să fii răngi când vine sfârșitul.
Sau, acum îmi dau seama privindu-i pe singurii oameni nehipnotizați de ochiul tehnologiei, poate că alcoolul este adevărata noastră salvare în fața atacului consumerist.
Nu coiful de hârtie.
Cerșetorul doarme în cot, are întinsă pe prelată o sobiță, un ceainic și două ceasuri. Niciunul din ele nu arată ora. Ci un timp care nu are niciun înțeles.
Cine dintre noi e mai liber, mă întreb inutil, căci știu răspunsul. El nu vrea rochițe, cremuțe, șosete și pantofi, el nu vrea minute în rețea și nici aparate foto. El nu e parte dintr-o armată copleșitoare asediind clădiri făcute să reziste la 9 pe scara richter.
Cea mai mare libertate este să nu vrei.
Nici dacă ți se dă.