Urâtul și lipsa frumosului

Pisici moarte se coc la marginea șoselei sub soarele primăverii.
Un nebun cu ochi capsați în plasticul figurii vinde ceasuri furate.
Vânzătorul e mahmur, se jură că nu mai bea niciodată în viața lui. Ascultă metale și asudă în vesta de fâș. Bețivii se înșiră la soare, între gunoaie și tufe uscate, așteptând c chemarea tarabagiului: masa cu 8 mici, masa cu 8 mici.
Microfonul trimite vorbele spre cer, ca un șut plasat sub balon al lui Balaci, cad vorbele pe mesele bețivilor și ei se ridică disciplinați și-și iau micii apoi se întorc cuminți la locurile lor.
Duminică, 1 martie, în cel mai urât loc din lume.
Clopote bat, bătrânele cerșesc adunate între umeri. Urâțenia nu doare, te omoară liniștit, în somn.

Anul trecut am scris asta.

În mijlocul pieței este un turn cu ceas în jurul căruia se rotesc pe trotinete copii scoși din minți de viteză și urletele lor extaziate vin peste mesele unde mamele și tații și bunicii se servesc cu un pahar de vin sau un pahar de vermut, se așează zbieretele ca o pulbere peste poveștile pe care adulții le scot, panglici colorate din guri zâmbitoare, într-o după-masă de vineri cu soare și 11 grade și păturici roșii pe speteaza scaunelor de la terase.
Că poate ți-e frig.
Dar nimănui nu-i e frig.
Gecile zac în maldăre, de-o parte și de alta a ușii de metal a turnului cu ceas, asta e poarta, se trage la poartă și mingea trece pe lângă turn și lovește un biciclist care râde și își vede de drum. Și apoi mingea e prinsă de un câine mare care târăște după el o fetișcană pe tocuri și fetișcana pare că este dunga de pe punctul unui semn de exclamație !, călcând nesigură pe punctul semnului de punctuație, târâtă de câinele cel mare mânat de marea dorință de a sparge mingea.
Un puști blond, unul șaten și unul brunet țâșnesc de la o masă, primul cărând o pungă pe care o răstoarnă și cilindri de cretă se rostogolesc între picioarele fotbaliștilor, câinilor, fetelor pe tocuri, printre roțile bicicletelor și tricicletelor și desenatorii își ocupă un spațiu în piață, îl marchează mâzgălind frenetic un cerc pe care îl umplu toți trei cu linii apăsate albastre, apoi cel brunet adaugă în mijloc un rotocol roz, ca un sfârc al pământului. Un șoricar cu hăiniță cu guler de blană calcă sfârcul în picioare și o pereche de bătrâni își târșâie șoșonii în urma lui, întinzând planeta albastră prin piață. Blondul îl împinge pe șaten, nervos că i-a luat bucata de cretă galbenă pe care o vroia el. Șatenului îi scapă din mână bucata de cretă care se sparge, o bucată înțepenește ca Nadia Comăneci la o coborâre de pe bârnă. Cealaltă se rostogolește până la picioarele unei fetițe cu codițe împletite și palton alb. Fetița se așează în fund și începe să plimbe creta pe asfalt privind uluită urmele pe care le lasă.
E pentru prima oară când realizează ce înseamnă să lași urme. Culorile nu ies din conturul hainelor, rămânând într-o pulbere suspendată în urma ta, aerul nu păstrează decât olfactiv urma trecerii tale și o face pentru puțin timp și doar dacă miroși puternic. Apa urmează mișcarea înotătorului pentru să zicem un metru, și apoi se oprește fremătând confuză, să vină cu tine sau să se întoarcă la scara ei se întreabă îngrijorată până uită că ai trecut vreodată pe acolo.
Pământul, noroiul, cimentul, prind forme, tălpi și tocuri, crampoane, potcoave, copite și palme, dar nu te lasă să spui atât de mult pe cât te lasă creta pe care fetița cu codițe o plimbă în continuare uimită în jurul degetelor de la mâna stângă și mâna rămâne pe jos, rășchirată și fetița acum îi desenează unghii și apoi le umple cu culoare galbenă, nu ar putea să facă asta în noroi, să deseneze unghii și nici în ciment, pentru că nu e contrastul bun și îți trebuie un băț lung și chiar și așa ar fi dificil și te-ai murdări.
Băiatul brunet vine și îi spune ceva și amândoi aleargă, se duc în spatele turnului cu ceas peste care trece un avion lăsând o dâră albă, de cretă.
Doar că avionul nu vede dâra de cretă pe care o lasă.
Îmi pare rău pentru avion.
Zilele trecute am fost la Palatul muzicii catalane și acolo un ghid ne-a povestit despre Barcelona care era la începutul secolului XX un coteț murdar de funingine, puțind a pește stricat și mustind a boală și atunci, un arhitect, Lluís Domènech i Montaner, a zis că trebuie făcut ceva și peste 2000 de barcelonezi au luat copilașilor jamonul de la gură și au donat câțiva pesetași ca să se construiască Palau de la Musica Catalana, casa corului Orfeo care cor era făcut din băcani și dantelărese, industriași, filozofi și bucătărese și ei toți se strângeau și cântau în fum de cărbune și în mâzgă de mațe de bacalao și pipi de motan.
Și tot pe atunci Gaudi se apuca să construiască Sagrada și încet, încet, cu vitralii și trandafiri de ceramică și culori nebune alergându-se pe mozaicul fațadelor, Barcelona s-a scuturat de puroi și muzica corului Orfeo a alungat mirosul de vintre de focă.
Asta mă gândesc uitându-mă la palma cu unghii galbene rămasă singură în piața cu turnul cu ceas.
Un nebun frumos a aruncat o piatră și 100, 100 de mii de milioane de sănătoși nu se îmbolnăvesc pentru că se uită zilnic la ea. Și chiar dacă nu se uită, să treci zilnic pe lângă Bartllo și Pedrera sau pe lângă Palau de la Musica sau Spitalul Sant Paul înseamnă să intri în câmpul magnetic al capodoperei, să fii radiat de frumos.
Frumosul lasă urme.
Așa cum fetița cu codițe și-a lăsat mâna în piață. Așa cum avionul a lăsat o dungă pe cer.
Și urâtul lasă urme.
Îl purtăm în noi, o cocoașă crescută înăuntru.
O țară de cocoșați.
Care are buget 0 pentru persoane cu handicap.
Sfârșit.

3 comments
  1. fressko said:

    Lasa ca si ei au fost odata praf, asa cum suntem si noi acum. Cine e Bartllo? E din the simpsons? 😛
    Si trec zilnic pe langa respectivele case si iti spun ca Gaudi e un cult, e o monalisa, o poveste bine intretinuta de catalani, buni businessmani. Total scos din proportii si orientat exclusiv spre stors bani, cred ca i-ar fi displacut profund maestrului. Lasat sa zaca pe strada dupa ce a fost lovit de tramvai, confundat probabil cu un betiv.

    • Lucian said:

      Asadar sa nu disperam, in maxim 200 ani suntem ce-au fost si peste? :))
      Cred totusi ca e de preferat sa treci pe langa ‘monalisa’ decat pe langa blocurile cinstite, necomerciale din cartierul …(MIlitari)…(se poate completa cu orice, pagina suporta).

      • fressko said:

        E o discutie lunga despre frumusete. Atat Gaudi cat si Corbusienii au avut admiratorii si detractorii lor. Pentru mine, desigur, frumusetea e ce imi place mie 🙂
        Asta se poate schimba daca sunt convins altminteri, argumentat sau prin experienta proprie. Mai ales in arta / arhitectura/ urbanism frumosul a trecut prin multe acceptiuni. Un exercitiu de imaginatie: daca singurul loc de pe planeta cu blocuri ar fi cartierul Militari, restul ar fi tot o oaza de Gaudi, clasic, baroc, neoclasic etc, credeti ca blocurile respective nu ar avea un contingent serios de esteticieni care sa le proclame frumoase, in timp?

        Este Venus de Willendorf frumoasa?.. am indrazni sa intrebam acest lucru in trecento?…

        Revenind la Barcelona, cred ca frumusetea se exprima cel mai bine in autentic atunci cand vine vorba de tesut urban. Barcelona e deja muzeu pentru hipsteri rasuflati. Da, e frumoasa, ca o printesa impaiata.

        Daca doriti Frumusetea autentica va trebui sa va pierdeti in locurile unde NU ajung decat foarte putini turisti. Cum ar fi Militari 🙂 Sau un drum de tara intre Catalunia si Aragon 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: