Nu-mi iese din cap mina expusă în muzeul “victorioasei” retrageri de la Dunkirk. Rotundă cu sfârcuri de fontă de la care sugeai moartea. Un coronavirus gigant, de producție cehoslovacă.
Virușii celui de-al doilea război mondial.
La câteva sute de kilometri de fortificațiile Dunkirkului, noaptea acopera Aachenul, inima imperiului Roman de Apus sub Charlemagne, pentru 600 de ani locul de încoronare a regilor Germanilor. Pitit într-o firidă, Isus e răstignit în piatră de un mileniu, pe sub picioarele lui trecând clătindându-se trei studenți bețivi, către casă.
Rămâi acolo dacă poți, mi-a zis Octav, e belită în România. Și Ioana mi-a zis că vine urgia, dar eu tocmai ieșeam din Koln, din frigul altei catedrale ale cărei vitralii înfățișează sfinți, împărați și cercuri luminoase din care ies raze, ca niște suflete de H1N1 chemate la Dumnezău să fie iertate.
Sandy spune că frate-său zice că o să fie groasă. Frate-său știe mai bine decât mine sau decât tine, e îndeajuns de sus încât să vadă dușmanul apropiindu-se de sat.
Ce facem?

Tușesc.
Dacă vin în țară mă bagă în carantină la graniță, sigur mă îmbolnăvesc dacă nu sunt deja bolnavă. Și dacă mă îmbolnăvesc ajung în spitalele românești, acest tobogan spre moarte. Nu cred că o să mor de Covid-19, ci de scârbă, ciudă și nozocomiale, de ură față de mine care m-am lăsat condusă de o trupă de hoți puhavi.
În Germania nu pot să stau, nu am bani și nici prieteni aici.
În Spania e ieftin, sistemul medical e unul din cele mai bune din Europa, e cald.
Plouă în Franța, autostrăzile sunt goale și rafturile din magazine pline. E 10 martie și 1000 de kilometri au încăput în 8 ore, cam cât faci între București și Brașov pe 4 ianuarie.
Nicăieri nu-i ca acasă, declară maică-mea, vino aici că în Spania e urgie.
Televizorul distorsionează realitatea, îți spune că domnul chelner și domnul șifonier au situația în mână, că la noi nu se moare, Jana se transformă.
Mamă, tu știi că atunci când Spania declară stare de necesitate asta nu înseamnă că nea Marcel de la Interne preia pe bombeu țărișoara și bagă o miuță cu bugetu, făcând cine știe ce fabuloase contracte despre care nu trebuie să dea nimănui socoteală, că era urgență, normal că au luat măști și ventilatoare și antivirale cu prețuri de 98067 mai mari. Normal că îi saltă de pe stradă pe băieții care dau prea mult din gură, normal că opresc stațiile TV și publicațiile care dau pe goarnă ce fac ei, nu că ar fi stații TV la noi care să facă asta, dar îmi permit să fabulez.
În Spania, mamă, când e stare de urgență, se alocă 14000 milioane de euro pentru economie, din care 5000 se duc la sănătate. În Spania, mamă, iese lumea la balcoane și aplaudă medicii și asistentele care muncesc prin spitalele patriei, și asta nu are nimic de-a face, mamă, cu vreun BTL pus la cale de vreun politician cu dosare penale care pune presiune pe guvern, așa cum a fost la începutul lui 2012 cu domnu Arafat cel atât de iubit și calificat.
Nu. E respect pur. Și recunoștință. Și entuziasm pentru că faci parte dintr-un sistem care te protejează.
Dar tu, ca și mine, mamă, nu avem de unde să știm cum e aia să te simți ocrotit.
Suntem amândouă copiii unui părinte abuziv care ne bea alocația, ne stinge țigara pe frunte și ne babardește colegii de clasă. Statul român este mincinos, hoț, tupeist, golan.
Și autoritatea lui inefabilă e, de fapt, atât de ușor de spulberat.
Doar să deschidem ochii.
Dar de ce am face asta când atunci când ții pleoapele presate vezi stele roșii care, dacă te concentrezi mai bine, nu sunt deloc stele ci niște sfere din care ies cornițe boierești, exact ca niște mine cehoslovace la Dunkirk, poate, poate vor întâlni în cale crucișătorul prostiei naționaliste românești și îl vor arunca în aer.
Buuuuuuum.