În toamnă a apărut Corupția Ucide?, o carte-colecție de eseuri la care am contribuit și eu cu textul de mai jos. Semnul întrebării din titlu este, desigur, o ironie dar, în același timp, o balama ruptă care lăsa speranța să se strecoare înăuntru. Și dacă totuși exagerăm, dacă doar rănește corupția, doar îmbolnăvește, rupe un picior sau scoate un ochi dar nu neapărat ucide? Dacă, de fapt, corupția e un platfus care te ajută să scapi de obligațiile pe care le ai față de societate?
În textul de jos găsiți explicațiile pentru criza profundă în care este România acum. Corupția ucide și, spre deosebire de Shiva, the destroyer, nimic nu va fi creat în locul devastat.

Pe cine știi acolo?

Bagă-mă și pe mine pe listă!

Fă-mi lipeala cu X.

Nevasta rectorului e prietenă cu verișoara doctoriței mele, deci poate să-ți aranjeze să…

Dacă nu ai intrare ești într-o situație fără ieșire.

Matrixul societății românești este construit pe codul cumetriei, cine nu se poate conecta la rețea, rămâne afară, în întuneric și frig.

Când arareori, elemente extra-cumetrie reușesc să se infiltreze în structuri, sunt tratate cu precauție de către particulele pre-existente. Sunt cercetate să nu fie contaminate cu autonomie, cu onestitate, cu tupeul de a vrea să facă ceva care să contravină marelui organism cumetresc cum ar fi să ceară mai multă eficiență, mai puțină indolență.

Pe tine cine te-a adus aici, drăguță? Păi tu ce crezi, că ai ajuns la Tarom sau la Casa de Sănătate sau la Ministerul Mediului sau la Agenția Națională de Descoperire și Recuperare a Timpului Pierdut sau la Consiliul Național al Cefelor Late ca să faci treabă, să crești profitul, să îndepărtezi hoții și leneșii din sistem sau pentru că mătușă-ta sau nașă-ta au pus o pilă la șeficul sau la domn director?

Crezi că d-astea ne arde nouă, de eficienți d-ăștia care uită cine i-a adus, cine i-a introdus, cine i-a promovat?

În țara cumetriei nu există probleme ci doar soluții.

Dragă, am un băiat puturos, nimic nu vrea să facă, nu îi găsești și tu un loc la Agenția de monitorizare a spumelor la gură?

Aaaa, sigur că da. Dar mai întâi, ca să aibă mai multe șanse, zic să îl înscrii la doctorat la  horticultură.

Ce-are spuma cu horticultura?

Păi am o prietenă care e îndrumătoare de proiecte de doctorat și e plătită la numărul de doctoranzi pe care îi are. Poate știe fi-tu pe cineva să aducă, un coleg, doi, să fie mai mulți.

Și tot așa, și tot așa.

Un ochi pe față, unul pe dos, plovărașul cumetriei îmbracă coatele, genunchii, gâtul și coastele României.

Și nu e doar aplicabil instituțiilor de stat ci și corporațiilor, ong-urilor, editurilor, presei sau zonei culturale.

Corporațiile susțin ong-uri nu neapărat pe criterii de eficiență, ci pe prieteșuguri legate în dormitor, cluburi sau la petreceri de copii. Banii aleargă la proiectele culturale făcute de artiști de casă, las că ăia de sunt buni o să obțină finanțare europeană, eu trebuie să-l promovez pe X, că mi-a decorat vila de la Cheia. Știu cel puțin o editură care își alege titlurile gândidu-se ce servicii o să îi facă nenea ăsta publicatu, să-i zicem Y. Nu calitatea scrisului lui Y e importantă, Doamne ferește, cui îi pasă de scris când putem să punem niște poze bune și să facem o coffee-table book superbă. Y este un cunoscut critic literar sau politician, e bine să mi-l așez la braț și să-l plimb în pași de vals prin săli de bal. Mâine-poimâine o să-mi întoarcă serviciul cu vârf și îndesat.

Lumea satului întreabă când treci pe uliță: a cui ești ghea?

Și tu cuminte spui: a lui Orez, a lui Șâșâială, a lui Păpușă, a lui Pățitu.

Ești al cuiva, aparți unei familii care te împrăștie așa cum ciupercile împrăștie sporii din care vor crește alte ciuperci. Doar că tu nu ești o mânătarcă sau un pleurotus ci ești o ciupercă d-asta rea, a piciorului.

Un fungus care a infectat tot organismul social românesc cu boala puturoasă a cumetriei.

Și deși e atât de simplu ca statul să se trezească și să se dea cu spray de meritocrație pe piciorul bolnav, nu poate să facă asta pentru că infecția s-a întins și la nas și la ochi și nici nu mai vede că are o boală și nici nu mai miroase că ceva nu e în regulă cu el.

Iar atunci când alții îi spun statului român: nu vă descălțați, rămâneți așa, că nu mai suportăm duhoarea, el se gândește că e plină lumea de închipuiți-ipocriți-simandicoși și îi privește cu mila pe care o arunci în farfuria de tablă a unui cerșetor bătrân, rămas fără casă.

Dacă ar fi avut pe cineva, un cumătru să-l ajute, nu ar fi ajuns pe stradă.

Câte cărți ai scris?

3.

Păi intră în Uniunea Scriitorilor, o să primești bani la pensie mai mulți.

Nu, mulțumesc, nu vreau să am de-a face cu impostorii care…

Bătrânul clipește, are o față de broască picată pe parbriz, uimită de catastrofa miraculoasă din care face parte, trimisă de Dumnezeu să pedepsească omenirea păcătoasă.

Cum adică să nu iau bani de la stat? Numai proștii nu iau bani de la stat. Iar el nu e prost. Pe lângă pensia de ziarist de câteva mii de lei, a mai făcut rost de o mărire de 3000 și bagă în buzunar cam 6000 de lei pe lună. De 2 ori mai mult decât unul din cei doi ziariști de conflict adevărați pe care îi are România. Mai are și pensie de handicap, adică intrare gratuită la filme și teatru, bilete de tren gratis.

Doar proștii nu iau de la stat.

Să o luăm cu începutul. Ca om care lucrează pe drepturi de autor, nu am fost idioată și mi-am făcut acum 16 ani pensie privată, adică o poliță de asigurare care îmi va furniza lunar o sumuliță pentru pastilele de hipertensiune și artrită.

Idioată aș fi fost dacă aș fi crezut că statul român, ăsta care nu este capabil să recupereze sumele de la marii datornici, ăsta de îi iartă de datorii, ăsta de face privatizări pe 1 leu, ăsta de mută insule în afara bazinului hidrografic al Dunării, ăsta de joacă alba neagra cu acțiuni la purtător, ăsta de mă bagă pe mine la bulău dacă nu îmi plătesc impozitele dar care îi lasă pe toți penalii să umple parlamentul și să voteze împotriva începerii urmăririi penale a colegilor, idioată aș fi fost deci dacă aș fi crezut că statul român o să-mi plătească mie pensie.

4,4 milioane de români sunt afară, o să mai plece 1 milion în anul ăsta, ascultați-mă pe mine. În țară rămân copiii, bătrânii, revoluționarii, ziariștii octogenari cu realizări mărețe în domeniu și desigur politicienii. O să ne plătească ei pensiile?

Mai departe. Am contract cu o clinică privată. Nu vrea să ajung în sera cu nozocomiale, la asistente abrutizate care te lasă să te svârcolești de durere pentru că ești țigancă, țărancă, nu ai făcut temenele destule sau nu le-ai dat destulă șpagă, nu vreau să fiu operată de autocrați în halate care taie și spânzură și uită să mai coasă și să te dea jos din ștreang. De aceea plătesc la privat, e scump, îmi permit, d-asta muncesc.

Dar acum statul cel ticălos, statul care ia de la mine și dă la pensionari de la Scânteia și la generali de securitate să aibă de transplant de rinichi și de șpagă la spitalele de stat, statul ăsta îmi bagă mâna în buzunar și mă obligă pe mine, om care muncește pe drepturi de autor, deci nu beneficiază de pensie și de asigurare de sănătate, să cumpăr aceste promisiuni goale cum că o să iau o pensie de la stat și voi avea parte de acces gratuit la servicii de sănătate în spitalele publice.

Dar eu nu vreau dragă statule să îți plătesc ție ceva ce nu vreau să cumpăr. Sunt diabetic, nu vreau sã cumpãr zahãr. Nu o să mai merg niciodată în spitalele de stat și stiu cã nu o să am pensie de stat, că dacă acum ești praf, ce o să faci peste 20 de ani? Nu o să mai ai bani nici să-ți cumperi un loz cu zodii în ritmul în care furați de stingeți toți.

Da, am ales privatul, am ales corporațiile, am ales căi de a ne trăi viețile în afara coordonatelor statului român.

Plătim mai mult ca să avem servicii mai bune.

Nu. Greșesc. Plătim mai mult ca să avem servicii. Punct. Căci nimeni, dar absolut nimeni din țărișoara asta, nici chiar Maria Grapini sărăcuța, nu mai crede povestea cu gratuitatea serviciului medical sau a învățământului.

Și atunci de ce aș accepta eu ca statul să mă oblige să cumpăr cioara de pe gard, cioara vopsită de pe gard, cioara de carton, vopsită, de pe gard, când e atât de evident că e o cioară de carton, vopsită, că la prima ploaie se va transforma într-un cocoloș umed, că nu o să croncăne niciodată și niciodată nu va zbura?

Naționalizarea pilonului II de pensii este o formă de extorcare exact ca cea folosită de mafioți, italieni, ruși sau albanezi.

Numai proștii nu iau de la stat, așa se zice.

Eu zic că numai proștii se lasă, la nesfârșit, prădați de un stat hoț și ticălos.

Sociologul american Edward Banfield a publicat în 1958 un studiu despre țăranii din Basilicata, una din cele mai sărace regiuni din Italia. Studiul se cheamă The Moral Basis of a Backward Society. Banfield spune că sătenii pe care i-a întâlnit în cercetarea sa nu au cum să progreseze pentru că sunt incapabili să acționeze împreună pentru atingerea unui scop comun. Țăranii nu puteau ieși din celula denumită de sociologul american amoral familism. Loialitatea pentru familie îi împiedică să înțeleagă concepte primare de Bine sau Rău și, bănuind că membrii celorlalte familii manifestă aceeași neîncredere în străin, nu încearcă nicio clipă să găsească căi mutuale de acțiune.

Familia taie tot: sat, regiune, națiune.

Niciun sociolog american nu s-a uitat încă la PSD. Dar oricine citește ce a scris Banfield recunoaște descrierea din The Moral Basis of a Backward Society. Membri PSD nu pot să se gândească la binele întregii societăți pentru că loialitatea lor este închisă în frigiderul  de pe Kiseleff.

E adevărat, ca în orice mare familie, sunt scandaluri, trădări, fete care își pierd virginitatea și fug cu dușmanul, banii furați dintre prosoape, scuipat în ciorbă, pipi în pat. Dar de ce oare oile negre nu se coalizează și nu rup PSD-ul?

Răspunsul ni-l dă un alt studiu, de data asta World Values Survey. Una dintre întrebări era: câtă încredere aveți în prieteni și cunoștințe? La răspunsul: completă încredere, România este pe ultimul loc, urmată de aceeași Italie.

Punând în același castronel cele două studii, rezultă că manifestările antisociale și stagnarea vin dintr-o combinație de fidelitate pentru familie și un nivel excepțional de mare de neîncredere care se manifestă atât între membrii acesteia cât și față de exterior.

Ceea ce înseamnă, pe scurt, că dizidenții din PSD nu vor fi capabili niciodată să se unească într-o alternativă la familia mamă, pentru că nu au încredere în nimeni în afara clanului și pentru că loialitatea primară șade cu cei care i-au găsit în coșuleț, pe pragul sediului de partid.

Ruralitatea membrilor PSD, majoritatea provinciali, orfani, crescuți în casele de copii ale Securității de ieri și de azi vine în opoziție cu urbanitatea-independentă afișată de USR. Cu toate acestea, USR s-a descleiat ca o jucărie chinezească după 3 ore de la înființare, afectat de același lipici prost al suspiciunii.

Iar când nimeni nu are încredere în nimeni, în lipsa unui father figure autoritar care să păzească bijuteriile familiei, totul se duce de râpă.

În filmul The Proposition scris de Nick Cave există un dialog între trei tâlhari urmăriți  de poteră după ce au ucis o întreagă familie:

Samuel Stote: What’s a misanthrope, Arthur?

Two Bob: Some bugger who fuckin’ hates every other bugger.

Samuel Stote: Hey, I didn’t ask you, you black bastard.

Arthur Burns: He’s right Samuel. A misanthrope is one who hates humanity.

Samuel Stote: Is that what we are, misanthropes?

Arthur Burns: Good lord no. We’re a family.

Ferească bunul Dumnezeu, noi nu urâm umanitatea per se, noi suntem o familie, ceea ce înseamnă că avem grijă de noi și punem binele nostru înaintea binelui oricărui alt grup de oameni.

Noi suntem PSD.

Trăim în zodia clanului, semnul astrologic al neamului care ne afectează pe toți, ceferiști, ingineri, vânzătoare, frizeri, chiar și casta intelectualilor.
Suntem uniți de legături împletite în noduri vârtoase de chiolhane și șprițuri sau tainice servicii.

Trăim în pre-modernitate.

Iar oamenii sistemului, cei 1 milion de oameni despre care vorbesc televiziunile puterii că vor ieși pentru grațiere și drepturile omului în stradă, ei stau la pândă în primării, în prefecturi, în birouri de satrapi locali, în ambasade și în orice loc unde statul a penetrat.

Cum să convingi o secretară care a fost angajată de un unchieș că abuzul în serviciu trebuie incriminat?
Cum să convingi un șofer analfabet că e ok să fii pedepsit dacă furi?

Cel puțin 1 milion de oameni sug de la țâța corupției din România.

Ei ar putea ieși mâine în stradă. Cum facem să-i oprim?

Dragnea e rezultatul firesc, nu accidentul pitoresc. Știu asta privind doamna de la ambasada unui regat asiatic. Are 60 de ani, breton, strungăreață și comportamentul unei secretare de director de aprovizionare, care știe că slănina e la ea, nu la tovarășu director, el e cu meandrele concretului dar ea știe că nu sunt meandre în concret. Doar linii drepte.

Doamna de la ambasadă nu ridică tonul dar te ceartă agramat:
”Scriți doamnă. Aici nu e completat. Scriți așa cum e în modelul de formular.”

Arată undeva spre un avizier unde sunt 4 modele de formular, alte câteva acte normative, niște notificări.

”Care din ele? Că îmi arătați o direcție generală, nimic clar.”

Doamna de la ambasadă nu suportă obrăznicia:
”Acolo Ddduuuammnăă.Uitați-vă și completați ca în model.”

Mestecă lung ”d”-ul, îl plimbă prin gură ca pe-un sâmbure de prună găsită într-o gălușcă, înainte să îl scuipe. E o cobră nervoasă, bulbucă ochii sub breton.

S-a săturat de idioții care vor zilnic să meargă în excursii în țara asta minunată la a cărei ambasadă lucrează dumneaei.

”Aveți adeverință de la serviciu?”

”Am.”

Ia hârtia și izbucnește: ”Unde e dddduammnăă suma?”

”Ce sumă?”

”Venitul, salariul? Unde e trecut?”

”Nu scrie pe site-ul ambasadei că vreți asta, scrie doar că doriți o adeverință unde să se precizeze că sunt angajată într-o unitate de producție. Fiți mai clari, precizați ce doriți.”

Doamna își pierde machiajul de doamnă. E roșie sub bretonul blond. Dă să..

”Am adus și extras de cont. Pe site zice că ori adeverință de angajat ori extras de cont.”

Doamna de la ambasadă se răcește brusc, sub jetul extinctorului. Se uită la cont, îi convine, dracii dispar chițăind, undeva sub ușă. Îmi aruncă chiar și un zâmbet. Dispare cu pașaportul și eu îmi strâng bulendrele când în antecameră intră o femeie cu păr creț și multe întrebări. Notează tot ce e pe formular, se scarpină pe frunte, pe ceafă, apoi apasă pe soneria care scoală strigoiul cel rău din mormântul biroului și-l aduce afară.

”Bună ziua, am o întrebare. Dacă soțul meu nu are adeverință de salariu și nici cont în bancă, ce fac? Pot să…”

”Nu.”

”Păi suntem căsătoriți și..”

”Fiecare este o altă persoană, nu puteți dddduaaammmnăă să veniți cu venituri decât pentru dumneavoastră.”

”Dar are bani dar nu pe carte de muncă și nici în cont și eu pot să..”

”Dddduuaaamnnnăă, dacă aveți 2000-3000 de euro pe lună, da. Puteți. Dar eu nu cred că aveți un salariu atât de mare. Deci nu puteți.”

Femeia cu părul creț și multe întrebări înghite bădărănia doamnei de la ambasadă. O înghite ca pe un penis băgat în gură de un șef care te violează pe tăcutelea, în birou și tu nu spui nimic, caști gura și înghiți că ți-e frică să nu-ți pierzi serviciul.

Doamna de la ambasadă își scoate mădularul din gura femeii cu părul creț și zice: ”noi la ambasadă vă judecăm după ce sunteți.”

Zâmbește și trage ușa.

Cine sunt oamenii ăștia? Cine sunt oamenii ăștia care nu știu că a murit Ceaușescu, oameni care habar nu au că nu mai trebuie să dai pachete de Kent la medic și nici săpunuri la vânzătoare? Cine sunt oamenii ăștia capabili să te cântărească și să-ți spună valoarea ta de om doar după o scurtă evaluare a coafurii? Și de ce, în ciuda acestor talente, nu sunt miniștrii sau conferențiari universitari și au rămas doar niște împingători de hârtii, fie ei chiar într-o ambasadă?

Ponta a pierdut pentru că a fost extrem de arogant.

Dar e departe de a fi singurul. Într-o țară de închipuite irosiri, de răzbunări mărunte, de oameni mici care își cumpără costume cu trei mărimi mai mari, Ponta, Dragnea, Firea, Olguța și Nicolicea sunt rezultatul firesc nu un accident pitoresc.

În 2015 (nu am găsit date mai noi), numărul funcționarilor din România era de 1,35 milioane, adică 30% din populația cu loc de muncă din țară.

Funcționar la stat sunt toți plimbătorii de hârtii de prin primării, consilii județene, din agenții și autorități naționale, din regii și institute.

Mulți dintre ei își moștenesc postul de la tătic sau de la nășic, sunt familioane întregi care pun stăpânire pe câte-o instituție de stat, mătușa e la direcția urbanism, unchiulețu la DSV, un nepot eliberează autorizații de construcție și altul e șeful poliției locale.

Statul este o afacere de familie.

Neamurile domină teritorii ca bursucul african, urinează pe-o piatră de hotar și tu știi să nu intri peste Petrești sau peste Popești, știi că trebuie să ceri voie frumos, să formezi alianțe, să lupți ca în voievodatul tău să nu intre vreun venetic d-ăsta ambițios, cu țidulă de București.

E atât de puternic mirosul de urină cu care clanurile marchează bordura și tufa de tuia din fața primăriei, prefecturii, ministerului, încât treci pe celălalt trotuar.

Dar se mai întâmplă să ai nasul înfundat și să te aventurezi cu o cameră în fața ministerului x și acolo, ce să vezi, apare din pământ un funcționar cu stație, un nene în civil, cu o cămașă vișinie vârâtă a-cromatic în maroul unor pantaloni de doc de care atârnă o stație. Și civilul acesta zice: legitimează-te. Și tu, omul cu camera și nasul înfundat, norocul tău că nu simți mirosul de urină și rahat al neamului care a ocupat ministerul, ministerul neamului, zici: dar dumneata cine ești domnule a-cromat îmbrăcat de-mi ceri să mă legitimez?

Și el spune: un cetățean. Și apoi îți mai cere o dată să te legitimezi pentru că băi boule care ai venit să filmezi, aici e bătătura mea, înțelegi, trebuie să-mi ceri voie mie să filmezi.

Acum 14 ani s-a filmat un spot la coniacul Unirea undeva în marginea Bucureștiului, înspre Jilava, palat de țigan pe dreapta, palat de țigan pe stânga și din ăla de pe stânga a ieșit un om cu un cuțit într-o mână și în cealaltă mâna unui copil de 3 ani cu muci până-n bărbie. Și a venit omul cu paloșul și copilul și a zis că strada aia e strada lui și lui nu i s-a cerut voie să se filmeze acolo.

Strada era a lui.

Așa a zis.

Și nu puteai să-l contrazici, pentru că avea un cuțit în mână. Deși și copilul putea să fie o armă albă.

Văzând reacția domnului cu stația de la minister, mi-am amintit de gealatul de Progresu care a amenințat că taie 50 de oameni cât erau în echipa de filmare. Julienne îi taie. Că nu i-au cerut voie să filmeze.

Funcționarii statului român sunt cei care votează PSD și susțin Dragnea. Clanurile adoră PSD căci fără corupția sistemică instaurată în 1990, fără capacul pus de PSD peste oala cumetriilor și afacerilor de familie, nu s-ar fi făcut atât de repede stufatul profitului din biznisurile de căpușare a banului public.

Geaba îl dai jos pe Dragnea, dacă blatul tortului PSD rămâne la datorie, umflându-se roditor prin ministere, agenții și autorități locale.

Vorbeam acum niște luni cu istoricul Oliver Jens Schmitt. Spunea că, în ciuda prezenței unui partid de extremă dreaptă la putere, Austria respiră un aer democratic pentru că are o armată de funcționari profesioniști, plasați în slujba cetățeanului și nu la o răscruce de drumuri, gata să-i dea în cap.

La austrieci, brânza e bună, în ciuda burdufului de câine.

La noi, brânza a fost furată și înlocuită cu un cataroi dat cu var, cât să-ți rupi dinții-n el.

Reforma trebuie pornită de la funcționarul public.

El trebuie să fie testat, atestat, reatestat la 2 ani, ca un șofer de taxi, ca un profesor, ca un medic. Căci operează cu banul public, banul meu și-al tău și-al lui.

Trebuie să fie apt din punct de vedere profesional și din punct de vedere moral să facă acest lucru. Nu poți să lași niște analfabeți funcțional, niște ignoranți emoțional, niște împiedicați amorali să ia decizii în privința taxelor, dezvoltării orașului, administrării amenzilor.

Pardon, poți. Dar după 29 de ani de putut, ai asta: milițieni mafioți, consilieri hoți, inspectori netoți.

Dragnea pleacă.

Pietrele rămân.

Agățate de picioarele noastre.

Cel mai mare truc pe care l-a pus Diavolul la cale a fost să convină lumea că nu există, zice Verbal Kint în Usual suspects.

Ne obișnuim cu forme ale răului, dormim cu ele, lăsăm răul ăsta mic să se ghemuiască în noi și ne convingem că nu e nimic, e doar un rău mic. Nu se pune. În definitiv nu suntem perfecți, trebuie că fiecare dintre noi are un defect ceva. Și persoanele ăstea care vin în fața noastră și spun: eu sunt fără de păcat sunt sigur nebune sau poate au fost antrenate în trupele speciale, știu să ia scheletele din dulapuri și să le piseze până nu mai rămâne nimic din ele. Doar un praf pe care îl trag pe nas.

Fiecare strat de mega-rău pe care îl absorbim, fiecare manifestare a Diavolului pe care o întâlnim, la început ne revoltă și apoi se depune ca sedimentul pe fundul sticlei. Suntem mai tăbăciți și astfel mai capabili să înghițim micul rău, porții mici de poloniu care ne întăresc dar ne și omoară, dar noi nu știm.
Suntem zombie, plimbându-ne printre fantomele celor care au avut norocul să moară.

Dosarul Revoluției e blocat, doar Stănculescu și câțiva speriați au făcut niște pârnaie.

Dosarul Colectiv nu a ajuns în instanță. În niciunul dintre ele nu este vorba de corupție.

Curajul celor care rup tăcerea și își periclitează astfel carierele este inutil. Și uitat deja.

Comuniștii aveau dreptate cu cincinalele lor. Memoria noastră așa fucționează. Ne resetăm la maxim 5 ani, Meleșcanu, cine e Meleșcanu, Tăriceanu, cine-i Tăriceanu, Iordache, cine-i Iordache, Iliescu, Năstase, cine-s domle ăștia?

Par niște oameni de treabă, pe fruntea lor scrie cu ruj expertiză, loialitate, demnitate.

Față de ăștia noi, veniți de nicăieri, abia ieșiți de pe băncile școli, eu am mai degrabă încredere în domnu ăsta de 80 de ani care zâmbește și spune că dă dacs cam from dă tracs.

Mexicanii au o glumă: știi de ce nu suntem primii din lume în topul corupției?

Nu.
Pentru că i-am mituit pe unii să fie ei pe primul loc.

Probabil pe noi.

Mi-e foarte rușine cu neamul nostru care râde la înmormântări și plânge la botezuri, care ciordește mireasa și o violează sălbatic apoi îi zice mirelui că s-a însurat cu-o curvă.

Mi-e foarte milă de miopia noastră hapsână, de graba de a băga în noi cât mai mult, de a ne bucura la chilipiruri și de a linge mâna ăluia care ne-a scăpat un bănuț în poală.

Mi-e foarte frică de noi, nu de dușmanii noștri. Noi nu avem așa ceva, toată lumea s-a prins că suntem atât de proști încât o să găsim groapa aia adâncă în care o să călcăm hotărâți și-o să ne frângem gâtul. E doar o chestiune de timp.

Mi-e foarte silă de clovnii ieftini care se dau magicieni și de vitejia pe care o regăsim atunci când inamicul a fost culcat la pământ de pumnul fratelui mai mare și ne înghesuim și noi iute să-i ardem înfrântului un picior în rinichi.

Vrem sã demonstrãm cã suntem mai buni ca cei care ne conduc, cã nu suntem bolnavi ca ei. Dar lucrurile ãstea pleacã de la premisa cã ei sunt oameni. Ceea ce nu sunt. Ei sunt un aparat, o masinãrie, sunt tripozii din War of the Worlds care ne recolteazã ca sã irige ogoarele pe care cresc furaje pentru nepotolita lor foame de bani si putere.

Nu e loc de iubire, politete, de rezist si întors celãlalt obraz. Se cere mânie. Suntem într-un rezervor plin de vapori de benzină dar nicio scânteie nu pare să ne aprindă.
De ce?
Pentru că suntem complici sistemului. Corupția e în noi, ca un marker genetic pe care îl pasăm copiilor noștri.

Cei mai viteji și mai buni dintre traci.
Și mai ușori cumpărabili.
Ne vindem iute, chiar și numai pe complimente.