Pe 14 februarie am fost pentru prima dată în viața mea la pedichiură. O domnișoară blondă a îngenuncheat la picioarele mele și m-a pictat roșu, etern, ca o promisiune de luptă proletară internațională. Până acum 2 zile a ținut oja, probabil s-ar mai fi încăpățânat să atârne ca un bețiv pe ringul de dans la 6 dimineața, dar am îndepărtat-o și acum am degetele întoarse la nuditatea inocentă a lui 13 februarie.
Niciun astrolog nu a prezis nimănui că va sta închis în casă până când oja cea roșie va crăpa ca o cupolă de biserică sub pumnul unui cutremur de 7,2 grade. Asta îmi spun privindu-mi unghiile de la picioare. Nu prea am multe gânduri rămase în cap. În liniștea grădinii traversată de dansul porumbeilor puși pe întemeiat familii, realizez că sunt atât de puține lucruri importante, mai mult de două, mai puțin de șase, și viitorul nu este unul din ele.
Unde sunt astrologii, cititorii în cafea, vracii, șamanii, mama Omida, unde au fost ei toți, de ce nu ne-au spus că unii din noi nu prindem Paștele sau, mă rog, îl prindem pe partea aia fără durere și întristare, de ce nu ne-au spus să nu cumpărăm atâta mâncare, nu avem când să o mâncăm, să nu dăm banii pe rochița asta, nu o să avem când s-o purtăm. Și să nu luăm mușchiul spaniol de la Bakker că va crăpa că nimeni nu va veni să-l ude.
Trăiesc de aproape o lună dintr-un bagaj de 4 kile-m-am chitroșit, am plecat cu low-costul-și nu-mi lipsește nimic. Viețile noastre sunt umplute cu cârpe care să ne sufoce dorințele, cu zgomote care să zdrobească orice gând, cu rugăciuni care să amuțească dubiile.
Dumnezeu câștigă prin încredințare directă sufletele noastre.
Nu pregetăm să ne așezăm în mâinile lui, ce-o fi o fi, cu-o moarte toți suntem datori. Așa spun toți și apoi cumpără 87 de kile de făină și 438 de suluri de hârtie igienică să aștepte moartea cu mațul plin și șterși la cur.

Sună telefonul, e groasă la voi în Spania, sunt anunțată de voci anxioase.
Singura șansă pentru cei de acasă este să își facă griji pentru cei ca mine, idioții, credeai că e mai bine ca în România, uite, la voi sunt pline morgile și plâng medicii că trebuie să aleagă între bolnavi, cui dau o șansă.
Dacă nu și-ar face griji pentru mine, dacă s-ar uita la ce se întâmplă în țară, la vârfurile picioarelor bălăngănindu-se pe marginea trapei deschise a bătrânului Antonov în picaj care este România, ar crăpa de frică.
Și cine să mai folosească hârtia igienică pentru care s-au bătut cu vecinu de la 4?
Singura șansă a românului din România este să-și facă griji pentru românul din Italia. E jale, să-și spună, nu ca la noi unde uite, sunt doar 46 de morți și cântă imnul pe stradă la 5 după-amiază și la 9 seara.
Deșteaptă-te române, la 5 după-masa și la 9 seara.
Ciudate ore de trezit poporul din somnul cel de moarte.
Picotesc și mă uit la unghiile albe.
Artificii izbucnesc și petarde și aplauze însoțite de chiuituiri. E ora 8 și, în fiecare seară, spaniolii aplaudă la geamuri și în grădină, pe terase și balcoane, efortul personalului medical. Nu imn. Nu megafoane.
Gloria, gloria, corona de la Patria,
soberana luz
que es oro en tu Pendón.
Vida, vida, futuro de la Patria,
que en tus ojos es
abierto corazón…!

E groasă în Spania, aveți grijă, nu ieșiți din casă. Oare pedichiurista mea ce crede?