Archive

Monthly Archives: March 2020

Acum o săptămână am ieșit ultima oară din casă, am băut un vin alb și am mâncat anșoa marinate la o terasă a cărei patroană de 66 de ani, să-i spunem Elena, gonea porumbeii pentru că îi murdăreau mesele, uite ce tupeiști sunt, ne spunea nouă și apoi zâmbind către vânzătorul ambulant negru ca punctele negre care îți joacă în fața ochilor după ce te uiți în soare, l-a întrebat cum îi merge și el, Marcel, frumos și înalt și sărac și speriat dar speriat ca un gând al unui crocodil bătrân care își dă seama că i-a pierit pofta de mâncare, a spus că Ca va bien și ea, Elena ne-a spus că îl știe pe el, pe Marcel din Senegal, de 10 ani și că e un băiat de toată isprava și el apoi ne arată pe ecranul unui telefon străvechi fotografia gemenelor lui de acasă, din Africa, nu le-a văzut de 5 ani și apoi îmi spune că toată povestea cu virusul este doar politică și că sărmanii o să se curețe, ca întotdeauna și apoi mi-a dat o brățară și eu i-am dat 1 euro și 10 cenți că nu aveam mărunt și acum mă gândesc ce face Marcel cel frumos și negru, unde stă el noaptea și cum se ferește el de Covid și cine o să-l îngrijească pe el și cui mai vinde el brățări din plastic și coliere din scoici, acum că toți moșii sunt închiși în case în compania viitoarei ciroze. Oare o să-și mai vadă gemenele vreodată, oare o să-mi mai văd părinții vreodată? În casă am 8 cărți pe care le-am cumpărat de la Londra fără să știu că o să le ia fața celorlalte care mă așteaptă acasă, una este despre Endurance și Shackelton și alta despre bombardamentul Dresdei și mai am un Kapuscinski și Istoriile lui Herodot și Dominion, o istorie a creștinismului și îmi dau seama că toate spun aceeași poveste a eroilor și erorilor. Și am găsit textul de mai jos scris acum 6 ani. Fie ca izolarea să ne salveze de prostie.

“What sells a newspaper?” one of Northcliffe’s* editors was once asked. He replied: ‘The first answer is “war”. War not only creates a supply of news but a demand for it. So deep rooted is the fascination in a war and all things appertaining to it that …a paper has only to be able to put up on its placard “A Great Battle” for its sales to go up”.

*unde Northcliffe, Lord Northcliffe-era proprietarul ziarului Daily Mail.

În vară se împlinesc 100 de ani de la izbucnirea marelui război, primul război mondial. În cartea sa. “The Pity of War”, Niall Ferguson trece prin decadele premergătoare, prin literatura, filozofia, economia și, mai cu seamă, starea mass mediei de la sfârșit de secol XIX și început de secol XX. Literatura de doi bani, serializată în publicațiile vremii, prevestea invazia Marii Britanii de către trupele germane. Ca să câștige mai mulți bani, lord Northcliffe a discutat cu autorul de romane de război Le Queux, să schimbe ficționala linie a invaziei teutone a Angliei astfel încât aceasta să treacă prin orașele unde Daily Mail avea audiența mai mare.

Rezultatul? O națiune paranoizată, ale cărei politici, externă și militară, au fost influențate de scriitorași de duzină, un soi de Gâzi și Diaconești ai vremii. Istoricul Ferguson spune că nu ai cum să nu simpatizezi cu funcționarul german care a refuzat să elibereze pașaport unui angajat Daily Mail, în Berlin în 1914, pentru că “he believed he had been largely instrumental in bringing about the war”.

Cartea e doldora de informație, cu o bibliografie grasă pe care bietul Ponta nu ar fi putut să o ciordească, d-apăi să o citească, ușor greoaie dar cu atât mai satisfăcătoare în concluziile ei, deloc simpliste, despre natura umană și marele război mondial.

Așa cum vizionarul bancher polonez Bloch a scris în 1899 în cartea sa “Is War Now Impossible?”, războiul modern înseamnă: “entire dislocation of all industry and severing of all the sources of supply, the future of war is not fighting, but famine, not the slaying of men, but the bankruptcy of nations and the break-up of the whole social organisation”.

Dar, spunea Block, tocmai de aceea războiul este imposibil și orice încercare de a-l porni, este o sinucidere.

Și cu toate astea..avem 100 de ani de la primul război mondial. 37 de milioane de morți, Revoluția din Rusia, comunism, fascism, al doilea război mondial, războiul rece, Coreea, Vietnam, Afganistan, Iugoslavia, Irak, Pakistan, Siria, Ucraina și Crimeea. Toate își au originea în asasinatul din Sarajevo de acum 100 de ani și isteria mediatică care l-a precedat.

În toamnă a apărut Corupția Ucide?, o carte-colecție de eseuri la care am contribuit și eu cu textul de mai jos. Semnul întrebării din titlu este, desigur, o ironie dar, în același timp, o balama ruptă care lăsa speranța să se strecoare înăuntru. Și dacă totuși exagerăm, dacă doar rănește corupția, doar îmbolnăvește, rupe un picior sau scoate un ochi dar nu neapărat ucide? Dacă, de fapt, corupția e un platfus care te ajută să scapi de obligațiile pe care le ai față de societate?
În textul de jos găsiți explicațiile pentru criza profundă în care este România acum. Corupția ucide și, spre deosebire de Shiva, the destroyer, nimic nu va fi creat în locul devastat.

Pe cine știi acolo?
Bagă-mă și pe mine pe listă!
Fă-mi lipeala cu X.
Nevasta rectorului e prietenă cu verișoara doctoriței mele, deci poate să-ți aranjeze să…
Dacă nu ai intrare ești într-o situație fără ieșire.
Matrixul societății românești este construit pe codul cumetriei, cine nu se poate conecta la rețea, rămâne afară, în întuneric și frig.
Când arareori, elemente extra-cumetrie reușesc să se infiltreze în structuri, sunt tratate cu precauție de către particulele pre-existente. Sunt cercetate să nu fie contaminate cu autonomie, cu onestitate, cu tupeul de a vrea să facă ceva care să contravină marelui organism cumetresc cum ar fi să ceară mai multă eficiență, mai puțină indolență.
Pe tine cine te-a adus aici, drăguță? Păi tu ce crezi, că ai ajuns la Tarom sau la Casa de Sănătate sau la Ministerul Mediului sau la Agenția Națională de Descoperire și Recuperare a Timpului Pierdut sau la Consiliul Național al Cefelor Late ca să faci treabă, să crești profitul, să îndepărtezi hoții și leneșii din sistem sau pentru că mătușă-ta sau nașă-ta au pus o pilă la șeficul sau la domn director?
Crezi că d-astea ne arde nouă, de eficienți d-ăștia care uită cine i-a adus, cine i-a introdus, cine i-a promovat?
În țara cumetriei nu există probleme ci doar soluții.
Dragă, am un băiat puturos, nimic nu vrea să facă, nu îi găsești și tu un loc la Agenția de monitorizare a spumelor la gură?
Aaaa, sigur că da. Dar mai întâi, ca să aibă mai multe șanse, zic să îl înscrii la doctorat la  horticultură.
Ce-are spuma cu horticultura?
Păi am o prietenă care e îndrumătoare de proiecte de doctorat și e plătită la numărul de doctoranzi pe care îi are. Poate știe fi-tu pe cineva să aducă, un coleg, doi, să fie mai mulți.
Și tot așa, și tot așa.
Un ochi pe față, unul pe dos, plovărașul cumetriei îmbracă coatele, genunchii, gâtul și coastele României.
Și nu e doar aplicabil instituțiilor de stat ci și corporațiilor, ong-urilor, editurilor, presei sau zonei culturale.
Corporațiile susțin ong-uri nu neapărat pe criterii de eficiență, ci pe prieteșuguri legate în dormitor, cluburi sau la petreceri de copii. Banii aleargă la proiectele culturale făcute de artiști de casă, las că ăia de sunt buni o să obțină finanțare europeană, eu trebuie să-l promovez pe X, că mi-a decorat vila de la Cheia. Știu cel puțin o editură care își alege titlurile gândidu-se ce servicii o să îi facă nenea ăsta publicatu, să-i zicem Y. Nu calitatea scrisului lui Y e importantă, Doamne ferește, cui îi pasă de scris când putem să punem niște poze bune și să facem o coffee-table book superbă. Y este un cunoscut critic literar sau politician, e bine să mi-l așez la braț și să-l plimb în pași de vals prin săli de bal. Mâine-poimâine o să-mi întoarcă serviciul cu vârf și îndesat.
Lumea satului întreabă când treci pe uliță: a cui ești ghea?
Și tu cuminte spui: a lui Orez, a lui Șâșâială, a lui Păpușă, a lui Pățitu.
Ești al cuiva, aparți unei familii care te împrăștie așa cum ciupercile împrăștie sporii din care vor crește alte ciuperci. Doar că tu nu ești o mânătarcă sau un pleurotus ci ești o ciupercă d-asta rea, a piciorului.
Un fungus care a infectat tot organismul social românesc cu boala puturoasă a cumetriei.
Și deși e atât de simplu ca statul să se trezească și să se dea cu spray de meritocrație pe piciorul bolnav, nu poate să facă asta pentru că infecția s-a întins și la nas și la ochi și nici nu mai vede că are o boală și nici nu mai miroase că ceva nu e în regulă cu el.
Iar atunci când alții îi spun statului român: nu vă descălțați, rămâneți așa, că nu mai suportăm duhoarea, el se gândește că e plină lumea de închipuiți-ipocriți-simandicoși și îi privește cu mila pe care o arunci în farfuria de tablă a unui cerșetor bătrân, rămas fără casă.
Dacă ar fi avut pe cineva, un cumătru să-l ajute, nu ar fi ajuns pe stradă.
Câte cărți ai scris?
3.
Păi intră în Uniunea Scriitorilor, o să primești bani la pensie mai mulți.
Nu, mulțumesc, nu vreau să am de-a face cu impostorii care…
Bătrânul clipește, are o față de broască picată pe parbriz, uimită de catastrofa miraculoasă din care face parte, trimisă de Dumnezeu să pedepsească omenirea păcătoasă.
Cum adică să nu iau bani de la stat? Numai proștii nu iau bani de la stat. Iar el nu e prost. Pe lângă pensia de ziarist de câteva mii de lei, a mai făcut rost de o mărire de 3000 și bagă în buzunar cam 6000 de lei pe lună. De 2 ori mai mult decât unul din cei doi ziariști de conflict adevărați pe care îi are România. Mai are și pensie de handicap, adică intrare gratuită la filme și teatru, bilete de tren gratis.
Doar proștii nu iau de la stat.
Să o luăm cu începutul. Ca om care lucrează pe drepturi de autor, nu am fost idioată și mi-am făcut acum 16 ani pensie privată, adică o poliță de asigurare care îmi va furniza lunar o sumuliță pentru pastilele de hipertensiune și artrită.
Idioată aș fi fost dacă aș fi crezut că statul român, ăsta care nu este capabil să recupereze sumele de la marii datornici, ăsta de îi iartă de datorii, ăsta de face privatizări pe 1 leu, ăsta de mută insule în afara bazinului hidrografic al Dunării, ăsta de joacă alba neagra cu acțiuni la purtător, ăsta de mă bagă pe mine la bulău dacă nu îmi plătesc impozitele dar care îi lasă pe toți penalii să umple parlamentul și să voteze împotriva începerii urmăririi penale a colegilor, idioată aș fi fost deci dacă aș fi crezut că statul român o să-mi plătească mie pensie.
4,4 milioane de români sunt afară, o să mai plece 1 milion în anul ăsta, ascultați-mă pe mine. În țară rămân copiii, bătrânii, revoluționarii, ziariștii octogenari cu realizări mărețe în domeniu și desigur politicienii. O să ne plătească ei pensiile?
Mai departe. Am contract cu o clinică privată. Nu vrea să ajung în sera cu nozocomiale, la asistente abrutizate care te lasă să te svârcolești de durere pentru că ești țigancă, țărancă, nu ai făcut temenele destule sau nu le-ai dat destulă șpagă, nu vreau să fiu operată de autocrați în halate care taie și spânzură și uită să mai coasă și să te dea jos din ștreang. De aceea plătesc la privat, e scump, îmi permit, d-asta muncesc.
Dar acum statul cel ticălos, statul care ia de la mine și dă la pensionari de la Scânteia și la generali de securitate să aibă de transplant de rinichi și de șpagă la spitalele de stat, statul ăsta îmi bagă mâna în buzunar și mă obligă pe mine, om care muncește pe drepturi de autor, deci nu beneficiază de pensie și de asigurare de sănătate, să cumpăr aceste promisiuni goale cum că o să iau o pensie de la stat și voi avea parte de acces gratuit la servicii de sănătate în spitalele publice.
Dar eu nu vreau dragă statule să îți plătesc ție ceva ce nu vreau să cumpăr. Sunt diabetic, nu vreau sã cumpãr zahãr. Nu o să mai merg niciodată în spitalele de stat și stiu cã nu o să am pensie de stat, că dacă acum ești praf, ce o să faci peste 20 de ani? Nu o să mai ai bani nici să-ți cumperi un loz cu zodii în ritmul în care furați de stingeți toți.
Da, am ales privatul, am ales corporațiile, am ales căi de a ne trăi viețile în afara coordonatelor statului român.
Plătim mai mult ca să avem servicii mai bune.
Nu. Greșesc. Plătim mai mult ca să avem servicii. Punct. Căci nimeni, dar absolut nimeni din țărișoara asta, nici chiar Maria Grapini sărăcuța, nu mai crede povestea cu gratuitatea serviciului medical sau a învățământului.
Și atunci de ce aș accepta eu ca statul să mă oblige să cumpăr cioara de pe gard, cioara vopsită de pe gard, cioara de carton, vopsită, de pe gard, când e atât de evident că e o cioară de carton, vopsită, că la prima ploaie se va transforma într-un cocoloș umed, că nu o să croncăne niciodată și niciodată nu va zbura?
Naționalizarea pilonului II de pensii este o formă de extorcare exact ca cea folosită de mafioți, italieni, ruși sau albanezi.
Numai proștii nu iau de la stat, așa se zice.
Eu zic că numai proștii se lasă, la nesfârșit, prădați de un stat hoț și ticălos.
Sociologul american Edward Banfield a publicat în 1958 un studiu despre țăranii din Basilicata, una din cele mai sărace regiuni din Italia. Studiul se cheamă The Moral Basis of a Backward Society. Banfield spune că sătenii pe care i-a întâlnit în cercetarea sa nu au cum să progreseze pentru că sunt incapabili să acționeze împreună pentru atingerea unui scop comun. Țăranii nu puteau ieși din celula denumită de sociologul american amoral familism. Loialitatea pentru familie îi împiedică să înțeleagă concepte primare de Bine sau Rău și, bănuind că membrii celorlalte familii manifestă aceeași neîncredere în străin, nu încearcă nicio clipă să găsească căi mutuale de acțiune.
Familia taie tot: sat, regiune, națiune.
Niciun sociolog american nu s-a uitat încă la PSD. Dar oricine citește ce a scris Banfield recunoaște descrierea din The Moral Basis of a Backward Society. Membri PSD nu pot să se gândească la binele întregii societăți pentru că loialitatea lor este închisă în frigiderul  de pe Kiseleff.
E adevărat, ca în orice mare familie, sunt scandaluri, trădări, fete care își pierd virginitatea și fug cu dușmanul, banii furați dintre prosoape, scuipat în ciorbă, pipi în pat. Dar de ce oare oile negre nu se coalizează și nu rup PSD-ul?
Răspunsul ni-l dă un alt studiu, de data asta World Values Survey. Una dintre întrebări era: câtă încredere aveți în prieteni și cunoștințe? La răspunsul: completă încredere, România este pe ultimul loc, urmată de aceeași Italie.
Punând în același castronel cele două studii, rezultă că manifestările antisociale și stagnarea vin dintr-o combinație de fidelitate pentru familie și un nivel excepțional de mare de neîncredere care se manifestă atât între membrii acesteia cât și față de exterior.
Ceea ce înseamnă, pe scurt, că dizidenții din PSD nu vor fi capabili niciodată să se unească într-o alternativă la familia mamă, pentru că nu au încredere în nimeni în afara clanului și pentru că loialitatea primară șade cu cei care i-au găsit în coșuleț, pe pragul sediului de partid.
Ruralitatea membrilor PSD, majoritatea provinciali, orfani, crescuți în casele de copii ale Securității de ieri și de azi vine în opoziție cu urbanitatea-independentă afișată de USR. Cu toate acestea, USR s-a descleiat ca o jucărie chinezească după 3 ore de la înființare, afectat de același lipici prost al suspiciunii.
Iar când nimeni nu are încredere în nimeni, în lipsa unui father figure autoritar care să păzească bijuteriile familiei, totul se duce de râpă.
În filmul The Proposition scris de Nick Cave există un dialog între trei tâlhari urmăriți  de poteră după ce au ucis o întreagă familie:
Samuel Stote: What’s a misanthrope, Arthur?
Two Bob: Some bugger who fuckin’ hates every other bugger.
Samuel Stote: Hey, I didn’t ask you, you black bastard.
Arthur Burns: He’s right Samuel. A misanthrope is one who hates humanity.
Samuel Stote: Is that what we are, misanthropes?
Arthur Burns: Good lord no. We’re a family.
Ferească bunul Dumnezeu, noi nu urâm umanitatea per se, noi suntem o familie, ceea ce înseamnă că avem grijă de noi și punem binele nostru înaintea binelui oricărui alt grup de oameni.
Noi suntem PSD.
Trăim în zodia clanului, semnul astrologic al neamului care ne afectează pe toți, ceferiști, ingineri, vânzătoare, frizeri, chiar și casta intelectualilor.
Suntem uniți de legături împletite în noduri vârtoase de chiolhane și șprițuri sau tainice servicii.
Trăim în pre-modernitate.
Iar oamenii sistemului, cei 1 milion de oameni despre care vorbesc televiziunile puterii că vor ieși pentru grațiere și drepturile omului în stradă, ei stau la pândă în primării, în prefecturi, în birouri de satrapi locali, în ambasade și în orice loc unde statul a penetrat.
Cum să convingi o secretară care a fost angajată de un unchieș că abuzul în serviciu trebuie incriminat?
Cum să convingi un șofer analfabet că e ok să fii pedepsit dacă furi?
Cel puțin 1 milion de oameni sug de la țâța corupției din România.
Ei ar putea ieși mâine în stradă. Cum facem să-i oprim?
Dragnea e rezultatul firesc, nu accidentul pitoresc. Știu asta privind doamna de la ambasada unui regat asiatic. Are 60 de ani, breton, strungăreață și comportamentul unei secretare de director de aprovizionare, care știe că slănina e la ea, nu la tovarășu director, el e cu meandrele concretului dar ea știe că nu sunt meandre în concret. Doar linii drepte.
Doamna de la ambasadă nu ridică tonul dar te ceartă agramat:
”Scriți doamnă. Aici nu e completat. Scriți așa cum e în modelul de formular.”
Arată undeva spre un avizier unde sunt 4 modele de formular, alte câteva acte normative, niște notificări.
”Care din ele? Că îmi arătați o direcție generală, nimic clar.”
Doamna de la ambasadă nu suportă obrăznicia:
”Acolo Ddduuuammnăă.Uitați-vă și completați ca în model.”
Mestecă lung ”d”-ul, îl plimbă prin gură ca pe-un sâmbure de prună găsită într-o gălușcă, înainte să îl scuipe. E o cobră nervoasă, bulbucă ochii sub breton.
S-a săturat de idioții care vor zilnic să meargă în excursii în țara asta minunată la a cărei ambasadă lucrează dumneaei.
”Aveți adeverință de la serviciu?”
”Am.”
Ia hârtia și izbucnește: ”Unde e dddduammnăă suma?”
”Ce sumă?”
”Venitul, salariul? Unde e trecut?”
”Nu scrie pe site-ul ambasadei că vreți asta, scrie doar că doriți o adeverință unde să se precizeze că sunt angajată într-o unitate de producție. Fiți mai clari, precizați ce doriți.”
Doamna își pierde machiajul de doamnă. E roșie sub bretonul blond. Dă să..
”Am adus și extras de cont. Pe site zice că ori adeverință de angajat ori extras de cont.”
Doamna de la ambasadă se răcește brusc, sub jetul extinctorului. Se uită la cont, îi convine, dracii dispar chițăind, undeva sub ușă. Îmi aruncă chiar și un zâmbet. Dispare cu pașaportul și eu îmi strâng bulendrele când în antecameră intră o femeie cu păr creț și multe întrebări. Notează tot ce e pe formular, se scarpină pe frunte, pe ceafă, apoi apasă pe soneria care scoală strigoiul cel rău din mormântul biroului și-l aduce afară.
”Bună ziua, am o întrebare. Dacă soțul meu nu are adeverință de salariu și nici cont în bancă, ce fac? Pot să…”
”Nu.”
”Păi suntem căsătoriți și..”
”Fiecare este o altă persoană, nu puteți dddduaaammmnăă să veniți cu venituri decât pentru dumneavoastră.”
”Dar are bani dar nu pe carte de muncă și nici în cont și eu pot să..”
”Dddduuaaamnnnăă, dacă aveți 2000-3000 de euro pe lună, da. Puteți. Dar eu nu cred că aveți un salariu atât de mare. Deci nu puteți.”
Femeia cu părul creț și multe întrebări înghite bădărănia doamnei de la ambasadă. O înghite ca pe un penis băgat în gură de un șef care te violează pe tăcutelea, în birou și tu nu spui nimic, caști gura și înghiți că ți-e frică să nu-ți pierzi serviciul.
Doamna de la ambasadă își scoate mădularul din gura femeii cu părul creț și zice: ”noi la ambasadă vă judecăm după ce sunteți.”
Zâmbește și trage ușa.
Cine sunt oamenii ăștia? Cine sunt oamenii ăștia care nu știu că a murit Ceaușescu, oameni care habar nu au că nu mai trebuie să dai pachete de Kent la medic și nici săpunuri la vânzătoare? Cine sunt oamenii ăștia capabili să te cântărească și să-ți spună valoarea ta de om doar după o scurtă evaluare a coafurii? Și de ce, în ciuda acestor talente, nu sunt miniștrii sau conferențiari universitari și au rămas doar niște împingători de hârtii, fie ei chiar într-o ambasadă?
Ponta a pierdut pentru că a fost extrem de arogant.
Dar e departe de a fi singurul. Într-o țară de închipuite irosiri, de răzbunări mărunte, de oameni mici care își cumpără costume cu trei mărimi mai mari, Ponta, Dragnea, Firea, Olguța și Nicolicea sunt rezultatul firesc nu un accident pitoresc.
În 2015 (nu am găsit date mai noi), numărul funcționarilor din România era de 1,35 milioane, adică 30% din populația cu loc de muncă din țară.
Funcționar la stat sunt toți plimbătorii de hârtii de prin primării, consilii județene, din agenții și autorități naționale, din regii și institute.
Mulți dintre ei își moștenesc postul de la tătic sau de la nășic, sunt familioane întregi care pun stăpânire pe câte-o instituție de stat, mătușa e la direcția urbanism, unchiulețu la DSV, un nepot eliberează autorizații de construcție și altul e șeful poliției locale.
Statul este o afacere de familie.
Neamurile domină teritorii ca bursucul african, urinează pe-o piatră de hotar și tu știi să nu intri peste Petrești sau peste Popești, știi că trebuie să ceri voie frumos, să formezi alianțe, să lupți ca în voievodatul tău să nu intre vreun venetic d-ăsta ambițios, cu țidulă de București.
E atât de puternic mirosul de urină cu care clanurile marchează bordura și tufa de tuia din fața primăriei, prefecturii, ministerului, încât treci pe celălalt trotuar.
Dar se mai întâmplă să ai nasul înfundat și să te aventurezi cu o cameră în fața ministerului x și acolo, ce să vezi, apare din pământ un funcționar cu stație, un nene în civil, cu o cămașă vișinie vârâtă a-cromatic în maroul unor pantaloni de doc de care atârnă o stație. Și civilul acesta zice: legitimează-te. Și tu, omul cu camera și nasul înfundat, norocul tău că nu simți mirosul de urină și rahat al neamului care a ocupat ministerul, ministerul neamului, zici: dar dumneata cine ești domnule a-cromat îmbrăcat de-mi ceri să mă legitimez?
Și el spune: un cetățean. Și apoi îți mai cere o dată să te legitimezi pentru că băi boule care ai venit să filmezi, aici e bătătura mea, înțelegi, trebuie să-mi ceri voie mie să filmezi.
Acum 14 ani s-a filmat un spot la coniacul Unirea undeva în marginea Bucureștiului, înspre Jilava, palat de țigan pe dreapta, palat de țigan pe stânga și din ăla de pe stânga a ieșit un om cu un cuțit într-o mână și în cealaltă mâna unui copil de 3 ani cu muci până-n bărbie. Și a venit omul cu paloșul și copilul și a zis că strada aia e strada lui și lui nu i s-a cerut voie să se filmeze acolo.
Strada era a lui.
Așa a zis.
Și nu puteai să-l contrazici, pentru că avea un cuțit în mână. Deși și copilul putea să fie o armă albă.
Văzând reacția domnului cu stația de la minister, mi-am amintit de gealatul de Progresu care a amenințat că taie 50 de oameni cât erau în echipa de filmare. Julienne îi taie. Că nu i-au cerut voie să filmeze.
Funcționarii statului român sunt cei care votează PSD și susțin Dragnea. Clanurile adoră PSD căci fără corupția sistemică instaurată în 1990, fără capacul pus de PSD peste oala cumetriilor și afacerilor de familie, nu s-ar fi făcut atât de repede stufatul profitului din biznisurile de căpușare a banului public.
Geaba îl dai jos pe Dragnea, dacă blatul tortului PSD rămâne la datorie, umflându-se roditor prin ministere, agenții și autorități locale.
Vorbeam acum niște luni cu istoricul Oliver Jens Schmitt. Spunea că, în ciuda prezenței unui partid de extremă dreaptă la putere, Austria respiră un aer democratic pentru că are o armată de funcționari profesioniști, plasați în slujba cetățeanului și nu la o răscruce de drumuri, gata să-i dea în cap.
La austrieci, brânza e bună, în ciuda burdufului de câine.
La noi, brânza a fost furată și înlocuită cu un cataroi dat cu var, cât să-ți rupi dinții-n el.
Reforma trebuie pornită de la funcționarul public.
El trebuie să fie testat, atestat, reatestat la 2 ani, ca un șofer de taxi, ca un profesor, ca un medic. Căci operează cu banul public, banul meu și-al tău și-al lui.
Trebuie să fie apt din punct de vedere profesional și din punct de vedere moral să facă acest lucru. Nu poți să lași niște analfabeți funcțional, niște ignoranți emoțional, niște împiedicați amorali să ia decizii în privința taxelor, dezvoltării orașului, administrării amenzilor.
Pardon, poți. Dar după 29 de ani de putut, ai asta: milițieni mafioți, consilieri hoți, inspectori netoți.
Dragnea pleacă.
Pietrele rămân.
Agățate de picioarele noastre.
Cel mai mare truc pe care l-a pus Diavolul la cale a fost să convină lumea că nu există, zice Verbal Kint în Usual suspects.
Ne obișnuim cu forme ale răului, dormim cu ele, lăsăm răul ăsta mic să se ghemuiască în noi și ne convingem că nu e nimic, e doar un rău mic. Nu se pune. În definitiv nu suntem perfecți, trebuie că fiecare dintre noi are un defect ceva. Și persoanele ăstea care vin în fața noastră și spun: eu sunt fără de păcat sunt sigur nebune sau poate au fost antrenate în trupele speciale, știu să ia scheletele din dulapuri și să le piseze până nu mai rămâne nimic din ele. Doar un praf pe care îl trag pe nas.
Fiecare strat de mega-rău pe care îl absorbim, fiecare manifestare a Diavolului pe care o întâlnim, la început ne revoltă și apoi se depune ca sedimentul pe fundul sticlei. Suntem mai tăbăciți și astfel mai capabili să înghițim micul rău, porții mici de poloniu care ne întăresc dar ne și omoară, dar noi nu știm.
Suntem zombie, plimbându-ne printre fantomele celor care au avut norocul să moară.
Dosarul Revoluției e blocat, doar Stănculescu și câțiva speriați au făcut niște pârnaie.
Dosarul Colectiv nu a ajuns în instanță. În niciunul dintre ele nu este vorba de corupție.
Curajul celor care rup tăcerea și își periclitează astfel carierele este inutil. Și uitat deja.
Comuniștii aveau dreptate cu cincinalele lor. Memoria noastră așa fucționează. Ne resetăm la maxim 5 ani, Meleșcanu, cine e Meleșcanu, Tăriceanu, cine-i Tăriceanu, Iordache, cine-i Iordache, Iliescu, Năstase, cine-s domle ăștia?
Par niște oameni de treabă, pe fruntea lor scrie cu ruj expertiză, loialitate, demnitate.
Față de ăștia noi, veniți de nicăieri, abia ieșiți de pe băncile școli, eu am mai degrabă încredere în domnu ăsta de 80 de ani care zâmbește și spune că dă dacs cam from dă tracs.
Mexicanii au o glumă: știi de ce nu suntem primii din lume în topul corupției?
Nu.
Pentru că i-am mituit pe unii să fie ei pe primul loc.
Probabil pe noi.
Mi-e foarte rușine cu neamul nostru care râde la înmormântări și plânge la botezuri, care ciordește mireasa și o violează sălbatic apoi îi zice mirelui că s-a însurat cu-o curvă.
Mi-e foarte milă de miopia noastră hapsână, de graba de a băga în noi cât mai mult, de a ne bucura la chilipiruri și de a linge mâna ăluia care ne-a scăpat un bănuț în poală.
Mi-e foarte frică de noi, nu de dușmanii noștri. Noi nu avem așa ceva, toată lumea s-a prins că suntem atât de proști încât o să găsim groapa aia adâncă în care o să călcăm hotărâți și-o să ne frângem gâtul. E doar o chestiune de timp.
Mi-e foarte silă de clovnii ieftini care se dau magicieni și de vitejia pe care o regăsim atunci când inamicul a fost culcat la pământ de pumnul fratelui mai mare și ne înghesuim și noi iute să-i ardem înfrântului un picior în rinichi.
Vrem sã demonstrãm cã suntem mai buni ca cei care ne conduc, cã nu suntem bolnavi ca ei. Dar lucrurile ãstea pleacã de la premisa cã ei sunt oameni. Ceea ce nu sunt. Ei sunt un aparat, o masinãrie, sunt tripozii din War of the Worlds care ne recolteazã ca sã irige ogoarele pe care cresc furaje pentru nepotolita lor foame de bani si putere.
Nu e loc de iubire, politete, de rezist si întors celãlalt obraz. Se cere mânie. Suntem într-un rezervor plin de vapori de benzină dar nicio scânteie nu pare să ne aprindă.
De ce?
Pentru că suntem complici sistemului. Corupția e în noi, ca un marker genetic pe care îl pasăm copiilor noștri.
Cei mai viteji și mai buni dintre traci.
Și mai ușori cumpărabili.
Ne vindem iute, chiar și numai pe complimente.

Nu-mi iese din cap mina expusă în muzeul “victorioasei” retrageri de la Dunkirk. Rotundă cu sfârcuri de fontă de la care sugeai moartea. Un coronavirus gigant, de producție cehoslovacă.
Virușii celui de-al doilea război mondial.
La câteva sute de kilometri de fortificațiile Dunkirkului, noaptea acopera Aachenul, inima imperiului Roman de Apus sub Charlemagne, pentru 600 de ani locul de încoronare a regilor Germanilor. Pitit într-o firidă, Isus e răstignit în piatră de un mileniu, pe sub picioarele lui trecând clătindându-se trei studenți bețivi, către casă.
Rămâi acolo dacă poți, mi-a zis Octav, e belită în România. Și Ioana mi-a zis că vine urgia, dar eu tocmai ieșeam din Koln, din frigul altei catedrale ale cărei vitralii înfățișează sfinți, împărați și cercuri luminoase din care ies raze, ca niște suflete de H1N1 chemate la Dumnezău să fie iertate.
Sandy spune că frate-său zice că o să fie groasă. Frate-său știe mai bine decât mine sau decât tine, e îndeajuns de sus încât să vadă dușmanul apropiindu-se de sat.
Ce facem?

Tușesc.
Dacă vin în țară mă bagă în carantină la graniță, sigur mă îmbolnăvesc dacă nu sunt deja bolnavă. Și dacă mă îmbolnăvesc ajung în spitalele românești, acest tobogan spre moarte. Nu cred că o să mor de Covid-19, ci de scârbă, ciudă și nozocomiale, de ură față de mine care m-am lăsat condusă de o trupă de hoți puhavi.
În Germania nu pot să stau, nu am bani și nici prieteni aici.
În Spania e ieftin, sistemul medical e unul din cele mai bune din Europa, e cald.
Plouă în Franța, autostrăzile sunt goale și rafturile din magazine pline. E 10 martie și 1000 de kilometri au încăput în 8 ore, cam cât faci între București și Brașov pe 4 ianuarie.
Nicăieri nu-i ca acasă, declară maică-mea, vino aici că în Spania e urgie.
Televizorul distorsionează realitatea, îți spune că domnul chelner și domnul șifonier au situația în mână, că la noi nu se moare, Jana se transformă.
Mamă, tu știi că atunci când Spania declară stare de necesitate asta nu înseamnă că nea Marcel de la Interne preia pe bombeu țărișoara și bagă o miuță cu bugetu, făcând cine știe ce fabuloase contracte despre care nu trebuie să dea nimănui socoteală, că era urgență, normal că au luat măști și ventilatoare și antivirale cu prețuri de 98067 mai mari. Normal că îi saltă de pe stradă pe băieții care dau prea mult din gură, normal că opresc stațiile TV și publicațiile care dau pe goarnă ce fac ei, nu că ar fi stații TV la noi care să facă asta, dar îmi permit să fabulez.
În Spania, mamă, când e stare de urgență, se alocă 14000 milioane de euro pentru economie, din care 5000 se duc la sănătate. În Spania, mamă, iese lumea la balcoane și aplaudă medicii și asistentele care muncesc prin spitalele patriei, și asta nu are nimic de-a face, mamă, cu vreun BTL pus la cale de vreun politician cu dosare penale care pune presiune pe guvern, așa cum a fost la începutul lui 2012 cu domnu Arafat cel atât de iubit și calificat.
Nu. E respect pur. Și recunoștință. Și entuziasm pentru că faci parte dintr-un sistem care te protejează.
Dar tu, ca și mine, mamă, nu avem de unde să știm cum e aia să te simți ocrotit.
Suntem amândouă copiii unui părinte abuziv care ne bea alocația, ne stinge țigara pe frunte și ne babardește colegii de clasă. Statul român este mincinos, hoț, tupeist, golan.
Și autoritatea lui inefabilă e, de fapt, atât de ușor de spulberat.
Doar să deschidem ochii.
Dar de ce am face asta când atunci când ții pleoapele presate vezi stele roșii care, dacă te concentrezi mai bine, nu sunt deloc stele ci niște sfere din care ies cornițe boierești, exact ca niște mine cehoslovace la Dunkirk, poate, poate vor întâlni în cale crucișătorul prostiei naționaliste românești și îl vor arunca în aer.
Buuuuuuum.

Câinele are la gât pene colorate. Este mai bătrân decât stăpâna care sigur a dansat pe masă la petrecerile lui Gatsby, poate cu aceleasi pene colorate la gât.
Soarele încălzește artrite, cocoașe, chelii.
Vârsta medie pe terasă este de 71 de ani.
Lumea vorbește despre cărți, canastă și câini. Deși e tot cu C, nimeni nu suflă o vorbă despre coronavirus. Îmi dau lacrimile când mă gândesc la ai mei, ce frumos ar fi să stea și ei pe o băncuță într-un port cu Mediterana la picioare.
Le-am spus să nu iasă din casă, să-mi spună ce vor de mâncare și vorbesc cu voluntarii de la Cumpărături la ușa ta, să le aducă tot ce au nevoie. Hai domle, nu exagera.
Maică-mea crede că sunt nebună că nu m-am întors acasă. Aici sunt doar 47 de cazuri versus Spania unde sunt 2000. Îi spun că la noi nu sunt destule teste epidemiologice, că nu există control, 40000 de români din Italia au venit acasă și dacă sunt doar 1% infectați dintre ei tot este enorm pentru un sistem de sănătate paralizat de la degetul mic de la piciorul stâng în sus. Nu sunt unități de terapie intensivă, nu sunt medici, nu sunt salvări,  nu sunt ventilatoare și vitamine, dacă faci un infarct nu vine nici dracu să te ajute, o să spună că se luptă cu Covid-ul și o să crăpi ca un câine în această societate pulverizată de impostură și cumetrie.
Memoria este o abstracțiune. Nu există memorie cum nu există democrație cum nu există bine, draci sau paradis.
Colectiv cu cele câteva zeci de victime care au arătat că statul român este un falanster ascuns după un carton vopsit cu vorbe mari, Colectiv nu e cuprins de memoria națională pentru că memoria nu există.
47 de cazuri de coronavirus înseamnă 4000. Asta înseamnă că o să murim toți? Nu. Asta înseamnă că o să moară părinții noștri, ăia care au pus bani de-o parte să-și facă din timpul vieții pomană și cavou, părăsiți de copiii plecați în șapte zări, cine să le mai aprindă lor o lumânare?
47 înseamnă în câteva săptămâni 40.000 de infectați. 20% o să intre în spital și 5% la terapie intensivă. 8000 de paturi în spitale și 2000 la ATI.
Cine moare? Cine trăiește?
Ăia cu pile.
Ăia care pot să plece din țară.
Și, desigur, ăia care stau în casă. Ion Iliescu va trăi. Și Dan Voiculescu va trăi. Și Dragnea va trăi, liber, căci pușcăriile sunt focare și își va obține, în sfârșit, eliberarea.
Restul de bătrâni vor muri.
Și uite așa, deși liderii îi vor supraviețui, partidul care a îngenuncheat statul român, va pieri, ucigându-și, exact ca în War of the Worlds, proprii votanți.
Câinele cu pene la gât latră răgușit. Stăpâna îl mângâie pe cap și își mai ia un vermut. Salud!!!
Părinții mei stau închiși într-un apartament așteptând știrile care-i asigură că suntem pregătiți să prindem chiar și un asteroid pe bombeu și să-l șutăm înapoi în spațiu. Macondo e România, lovită de un mileniu de somnolență și singurătate.

L-am cunoscut pe Saul Bellow, a predat la univeristatea mea, în Chicago. Am fost coleg cu băiatul lui, Adam.
S-a așezat lângă mine degajat, cât să aibă, peste 70 de ani, clar, picioarele sunt lungi, trimise în mijlocul vagonului de metrou, are aerul unui om care s-a săturat de propriile membre, îl incomodează, ochii sunt cel mai greu de strunit, aleargă urlând de nerăbdare peste harta stațiilor.
Încerc să mă pierd în oraș și niciodată nu știu unde sunt.
Înseamnă că sunteți bun la ceea ce faceți.
Adică?
Rătăcire. Mulți cred că știu exact unde sunt și se străduiesc să aibă mereu calea trasată.
Nțțț, asta ar fi extraordinar de plictisitor.
Predă engleză în Berlin, îmi spune. A predat și în China, înainte de coronavirus, mult înainte de coronavirus. Nu au nicio urmă de simț al umorului chinezii, îmi spune. Le-am zis gluma asta a lui Woody Allen, din Annie Hall cred. “A guy walks into a psychiatrist’s office and says, hey doc, my brother’s crazy! He thinks he’s a chicken. Then the doc says, why don’t you turn him in? Then the guy says, I would but I need the eggs.”
Râd. Râde și el.
De unde ești?
România.
Bunicii mei erau de undeva din Moldova, desigur evrei, bunicii mei, din partea tatălui, de lângă Huși. Cred că d-aia râdem la aceleași glume, voi, est-europenii și noi, evreii, avem același sistem de îmbrățișare a absurdului. Deși știm că totul este o fantasmă, tot vrem ouăle și d-aia nu încercăm să anulăm sursa iraționalității.
Dăm din cap ca doi căței de pluș dintr-o Dacie 1300.
Spune-mi tu, ce să fac eu acum, în ultimii ani din viață, să-mi fac griji că Bernie nu o să strângă destule voturi și o să iasă Trump și, stai așa, chiar dacă ar deveni președinte, ce poate să facă el când industria farma este mai puternică de 649 de ori decât Senatul american, el e doar un bunicuț plin de concepte, ca să nu mai zic nimic despre faptul că sistemul constituțional e o mizerie, ăia din California au 1 senator la 1 milion de oameni și ciobanii din Dakota de Nord au unul la 15000. Saaaaau să mă uit la Larry David și să mă rup de griji, să-mi amintesc cum era viața în anii șaptezeci când statul nu scotea bani din frică, știi că asta se întâmpla în `70, lumea nu trăia în frică.
Mass-media.

Terorism informațional.
Religiile operează cu teamă. Frica de ceilalți, de singurătate, de Apocalipsă, de păcat, de Dumnezeu, de iad, de diavol. Un accident minor poate fi transformat într-un simbol al sfârșitului lumii. Un virus, un președinte, un vițel cu 2 capete, un pui cu 4 arome.
Presa vinde.
Acțiunile farma cresc. Prețul aurului crește.
Zidurile dintre noi cresc până când nu o să ne mai vedem minciunile și atunci, istoviți, ne vom pune în fund la umbra lor și vom cere ca cineva să le dea dracului jos că nu mai zărim lumina zilei.
Pe întuneric e mai ușor să te sperii.
Nu mai bine ne uităm la Larry David?

Nu văd niciun om cu mască nici în tren, nici în metrou, nici în aeroport, nici la cârciumă, nici pe stradă. Singurele măști sunt cele ale profesionalismului pe care le-am văzut purtate cu plictis de vameșii români.
Masca sobră a competenței te ferește de concediere.
Și de Covid-19.
Televiziunile bubuie cu informații despre virus, a mutat exact ca PSD-ul, acum e Pro România. Închideți-vă-n case, nu mergeți la teatru, investiți în acțiuni la Netflix.
Și în făbricuțe de pastile. Spălați-vă pe mâini, tușiți în batistă și nu vă atingeți cu mâinile fața. Dacă vă atingeți fața o să descoperiți că nu sunteți voi, că relieful e complet diferit decât ceea ce vă imaginați, că aveți nasul mai mare și ochii mai mici, aveți o mască de carne care vă acoperă adevărata fața, Doamne, ați da orice să vă treziți din coșmarul ăsta în care voi nu sunteți voi.
Mai bine nu vă pipăiți fața.
3000 de oameni au murit până acum uciși de coronavirus. Dar poluarea aerului trimite în fiecare an 7 milioane de cetățeni la Creator.
Creatorul se uită la ei și îi întreabă: ce-i mă cu voi aici? Ce-ați făcut?
Am respirat.
Dracu v-a pus. Nu puteați să vă țineți respirația vreo 28 de ani?
Nu. Că nu suntem anaerobi. Ne-ai făcut după chipul și asemănarea ta. Să tușim, să ne curgă mucii, să tragem în piept aer și să-l dăm afară pe nas. Să facem cancer. Chiar așa, atoatecreatorule, există măști anticancer?
Dumnezeu își pune masca indiferenței și ridică din umeri.
Dumnezeu ne-a mințit. Nu ne-a creat după chipul lui. El nu face cancer. Nici tuberculoză.
Nu se spală pe mâini și își poate atinge fața când vrea el.

7 milioane de oameni mor în fiecare an de la poluarea aerului. Mor tăcut, fără camere de luat vederi plasate în fața spitalului. Mor neștiuți, fără ca planeta să-și umple cămara în așteptarea Armagedonului. Mor de la o abstracție.
Aerul e invizibil.
Murdărirea lui e invizibilă.
Covid-19 arată ca un buzdugan. Ca buzduganul moldoveanului care a atacat acum patru zile clădirea guvernului. Coronavirusul are o față.
Poluarea nu.
Dumnezeu nu i-a dat una.

https://www.theguardian.com/commentisfree/2020/mar/05/governments-coronavirus-urgent-climate-crisis

Sfârșitul lumii, așa zice vecina și se închină. Azi noapte drăcuia Securitatea, dimineață a cântat o arie din Jesus Christ Superstar, cred, și a trântit ușile. M-am speriat că e cutremur. Care sunt șansele să crăpi ca Toma Caragiu după ce toată viața ai fost la fel de anonim ca verișorul de gradul VI al lui Toma Caragiu, dar, mai ales, care sunt șansele să mori stâlcit de o cutremură de la care niște băieți au furat bulina într-o zi de primăvara cu 22 de grade când coronavirusu și-a scos rollele și se dă prin parc?
Am scris textu ăsta acum 5 ani. Se chema Lecția Cutremurului. Nu a fost băgată în programa școlară. A rămas o lecție inutilă. Ca furia vecinei care așteaptă sfârșitul lumii.

Unchiu Ioji m-a luat în brațe de pe olița unde mă chinuiam să fac treaba mare (cred că atunci m-am constipat pe viață) și împreună ne-am uitat la casa care se lăsa stânga, apoi se repezea în dreapta, mișcându-se grăbită ca o trambulină de pe care săritorul tocmai s-a desprins, împingând puternic în tălpi.
Icoana de pe perete s-a crăpat pe mijloc, împărțind fața sfântulețului afumat în două jumătăți.
Nimeni nu țipa, nu-mi amintesc panică. Doar extazul pe care îl simțeam în brațele unchiulețului, privind legănatul de bețiv al casei. 4 martie 1977, prima mea amintire.
Deși primul mi-a produs atâta fericire și următoarele două mai zdravene au fost doar surse de glumițe (maică-mea m-a dat jos din pat la ăla din `85 sau `86, nu mai știu, acuzându-mă că dau din picioare iar la cel din `90 am fost îndemnați de profesoara de chimie să ne tupilăm sub ușă, imagine care ne-a făcut pe toți hăndrălăii din clasă să o hărțuim cu glume proaste, de a uitat săraca de cutremur), în ciuda acestei statistici mulțumitoare, îmi este grozav de frică de cutremure.
Nu de puține ori mi-am imaginat certuri cu iubitul, acolo, la etajul 9, el pleacă, eu rămân, cutremurul pălește și eu mor sau amândoi murim. Murim supărați, fără să ne spunem: îmi pare rău, chiar nu contează absolut deloc că ai lăsat păr pe cadă și iar ți-ai lăsat cana de cafea nespălată și ai făcut firmituri și nici nu ai luat pastă de dinți.
Asta e spaima mea. Că pământul tace el ce tace, întors spre el, nederanjat o vreme de bâzâiala asta dementă de probleme penibile: Uniunea Europeană și Rusia care iată ce face în Crimea și uite Snowden și talibanii și Boko Haram și, la un moment dat pământul se trezește ca un moș care a ațipit la soare, cu bală în colțul gurii, se trezește din cauza hărmălaiei. Își înșfacă toiagul și șmac, îl trântește peste măsuța de cafea de-o rupe în două și ceștile alunecă și cad, se fac fărâmițe, ele și farfurioarele în care înotau suflețele ca al meu și al iubitului meu de la etajul 9.
Murim ca boii, fără să ne spunem lucruri importante, fără să gândim gânduri esențiale, fără să apucăm să înțelegem ceva, prea agitați, prea grăbiți să bifăm, reproșăm, curățăm, enervăm. Futu-i mama ei de viață cine se mai apleacă să mai adune o scamă și cine o să mai certe pe cineva că nu a cumpărat lapte și detergent.
Poate mâine bastonul lovește măsuța noastră de cafea.
Un 7,8 pe Richter care să-l satisfacă pe Mărmureanu.
Nu vreau să mă strivească plafonul, să mă preseze peste stomacul plin de mulțumiri nedigerate și fericiri nerostite.
În 1977 nu știam nimic, aveam 2 ani și șapte luni, dar am privit cutremurul cu o înțelepciune plină de mulțumire pe care abia, abia, cu mare greu, după 40 de ani de sortare asiduă, degețelele spaimelor mele au reușit să o regăsească în pubela de trăiri stupide cotidiene, gunoaie care obturează esențialul.
Iubiți-vă, vorbiți frumos unul cu altul, căci niciodată nu se știe când veți fi despărțiți.