La deal spre anul ZERO

Înainte de Christos timpul mergea invers. 
Oamenii se trezeau seara și împingeau cu ceafa, omoplații, coatele și călcâiele secundele, îngrămădindu-le către răsărit când se întindeau pe spate, închideau ochii și adormeau, dând visele în rewind, începând cu sfârșitul coșmarurilor și terminând cu începutul lor mult mai blând, care nu prevestea nimic rău.
Și apoi lumea s-a întors cu fața către soare și, orbită de lumină, nu a mai fost capabilă să vadă sfârșitul și deci să schimbe începutul. Cu ochii-n pământ, și-au imaginat că e mai bine să aștepte ca cineva să le mute veioza din față. Și s-au lăsat conduși de umbre.

E vineri, a cincea săptămână de stat în casă. Ziua s-a lungit, păsări cântă de la 5 dimineața până la 9 jumate noaptea. Sunt mierle, vrăbii, guguștiuci și niște piticoșenii cu creastă care pârâie, hârcâie, râcâie pe gât ca un moș tabagic. Lor le răspunde papagalul ara al vecinilor suedezi care trimite niște urlete de plutonier: toată lumea-n pijamaaaa!!!
Sunt limacși temerari tăind poteci băloase pe piatra terasei și pe hainele lăsate să elimine covidul luat cu autostopul în scurtele vizite în oraș.
Azi am văzut doi moșulani antrenându-se sincron pe o terasă, ca niște căluți trăgând o sanie, ș-acum luăm curba, ș-acum ține mâinile sus, acum le cobori, acum le ridici, acum iei curba și ne-ntoarcem.
Ochii zâmbesc deasupra măștilor, avem măști de pânză simplă, de pânză cu sârmă, de pânză cu un țuțuroi de plastic, în mijloc, măști de cauciuc, de plastic cu striații, ca un allien care s-a mufat pe fața ta, pregătind descinderea în trup.
Lucruri neînsemnate capătă o supremă importanță.
Pisica, ai văzut pisica albă?
Nu. Am văzut doar una neagră, chioară, cu coada ruptă.
Hai mă, cum dracu n-ai văzut pisica albă? Dar norul ăla care semăna cu Trump, l-ai văzut? Uită-te atentă, părul, gurița, ochii? Vezi?
Nu.
Semne.
O familie de furnici ține un simpozion între șezlongurile chinezești. 136 din ele se aruncă pe o firmitură de turtă dulce.
Unde crezi că e mușuroiul lor, crezi că s-au anunțat că este mâncare aici, oare dorm vreodată?

Întrebările coboară în tine. Oare tu ai dormit până acum vreodată?
Frica e apăsătoare. Nu există vaccin, a murit prietena lui Carmen, avea 52 de ani, sportivă, ucisă de virus după 2 săptămâni pe ventilator, cum fac să fac rost de bani, oare există bunătate pe lumea asta, îi mai prind pe ai mei în viață?
În februarie 1945, cel mai frumos oraș german a fost ras de pe fața pământului de bombardamentul Aliaților. 25.000 de oameni au murit copți, arși, pulverizați, sufocați, striviți.
Bombele cădeau șuierând, motoarele avioanelor huruiau, acoperite de urletele sirenelor.
Știai de unde vine moartea.
Era o vreme e certitudinilor când nu te uitai pe cer și ți se părea că vezi mustața cumulonimbusiană-oare așa se zice?-a lui Hitler.
Poate ar trebui să citesc cărți mai haioase dar am doar ăstea 9 cărți pe care le-am luat de la Londra, înainte să mă refugiez aici.

Acum stau în casă numărând furnici, măsurând timpul și făcând topuri ale inepției omenești.
Cât e ceasul? e cea mai idioată întrebare.
Adverbele de timp și loc sunt ca măștile ăstea de cârpă purtate pe străzi pustii.
Inutile.
Dacă nu acum, atunci cine?, zicea cineva pe vremuri și eu râdeam de vicleșugul simbiozei dintre mediu și mesaj.
Singurele minute care contează sunt ălea 3 sau 5 când poporul iese în balcoane și grădini și aplaudă medicii, asistentele, șoferii, vânzătoarele, farmacistele și băieții de la cablu care muncesc, alergând pe aceeași axă a timpului care pentru noi, ceilalți, nu mai există.
Noi ne-am întors cu spatele la soare și am repornit să visăm invers, de la sfârșitul coșmarului spre începutul lui, împingând cu coatele, omoplații, cefele și călcâiele cataroiul spre dealul unde, sperăm noi, este anul ZERO.