Călătorind în timp fără roboțelul Escu

Am văzut ieri un avion.
Mă uit mult pe cer, albastrul e gol ca mintea lui Dăncilă.
Timpul e mult, mă simt ca la etajul 4 din Universalul din Brașov, la secțiunea metraje, timpul e un sul imens de stofă din care nu mai am ce să-mi fac, am de toate, 6 costume, 12 rochii, 2 paltoane, 1 pardesiu, 1 cojoc și chiar și 8 perechi de șosete din timp. Mi-am făcut fețe de pernă și draperii și prosoape de timp și tot mi-a mai rămas o grămadă cu care acopăr pereții și eu stau îmbrăcată în timp și încălțată cu sandalele mele cu toc pe care le-am pozat și le-am pus pe facebook, luz de luna se cheamă și sunt Made in Brazil unde nu am mai fost din 2012 când nu aveam atât de mult timp pe mine ci în fața mea.
Am ajuns aici când iarna trântea ușa după ea, încă mai vibrau pereții de ger, îmi curgeau mucii când am ajuns aici și aveam geacă d-aia umplută cu puf de pinguin care a pierdut la Popa Prostu și-a trebuit să-și jumuleasc-un picior și o bucă. Și ghete aveam și iegări de lână și căciulă cu față de oaie pe care am luat-o de la Stonehenge când am crezut că o să mă rup de frig în 84 de bucățele mici, fiecare dârdâind în altă gamă. Și acum stau de-o lună goală, nu am nevoie de haine, doar de un șpray anti țânțari, căci mă ucid, mă-nfulecă, mă sug, mă umflu, mă scarpin, mă bâzâie și mă pocnesc nevrotică peste obraji și tâmple. Doar țânțarii sunt la fel ca înainte. Nu practică social distancing.
Jap. Am omorât acum unul, pe genunchi. A trecut prin pantalonul meu evazat făcut din timp, e clar că amintirile nu te pot proteja.
Ce făceam acum doi ani pe vremea asta?, mă întreb și mă scarpin furibund, rupându-mi pielea. Ce voi face la anul pe vremea asta? Voi fi tot aici, la secțiunea metraje cu timp, strângând bube și țânțari așa cum alte babe strâng pungi și pisici vagaboande?
Voi muri mâncată de propriile amintiri așteptând ca roboțelul Escu să îmi spună și mie că totul va fi bine?
Cine i-a dat numele roboțelului Escu?
De ce nu i-au spus Pinocchio dacă tot minte atât de bine?

Oare ce făceam acum 2 ani? Vă las cu Kievul până mă duc să mă lupt cu hoarda țânțărească.

 

La 12.000 de metri deasupra Austriei, apoi Poloniei, apoi Ucrainei, zboară un avion plin cu oameni bronzați, cu zâmbete albe, cu pectorali și bicepși lucrați, acoperiți de pânza delicată a cămășii și de stofa fină a costumului.
Unii moțăie, unii citesc ziarul, unii privesc gânditori pe geam insectarul de nori, molii și cărăbuși, imense rădăști, albine și viespi și gărgărițe din puf alb prinse de verdele pădurilor sau de galbenul câmpurilor de rapiță. Dar cei mai mulți dintre oamenii bronzați, cu zâmbete albe, lovesc tastaturile computerelor și apasă ecranele tabletelor și telefoanelor, cu încruntarea concentrată a celui care are o misiune importantă, pregătește o aselenizare, cel puțin, și iată-ne pe toți coborând în deplină siguranță între pădurile Kievului.
Și toate acestea mulțumită acestor oameni în costume, cu ceasuri scumpe și pectorali lucrați, mă gândesc, și apoi îmi spun că sigur sunt spioni. În Ucraina e război, frontul războiului cu Rusia trece prin computerele noastre, prin generatoare și stațiile de curent, prin centralele nucleare și prin bănci. Armata de spioni se risipește în sala de așteptare. Eu caut un taxi, negociez, 10 euro mă duc în viteză până la Podil, 45 de minute de goană pe autostrada dreaptă, 5 benzi, păduri, benzinării, blocuri imposibil de urâte, comunism coreean combinat cu glitz și kitsch, betoane și geamuri mici, ca niște ochi mijiți. Camioane și claxoane, ștauri pe podul peste Nipru, inox și barje, cupole aurite și pescari. Spionii sunt în lobbiul hotelului. Sunt în lift. E plin de americani mestecând engleză ca pe o gumă, lipind-o sub mese, pe pereți. De ce sunt atât de mulți?
Mi-amintesc de România anilor `90, de investitori în costume mai nefericit tăiate pogorând în aeroportul puchinos din Otopeni. Sau poate chiar la Băneasa, de cursele cu ATR-urile unde stewardese îți dădeau bomboane cubaneze să sugi în timpul decolării, ca să nu ți se înfunde urechile.
Indieni momiți cu bobițe de sticlă colorată. Asta eram noi, dolari și sticle de whisky și pachete de Kent, țara a fost fumată, băută și acum mă uit la tinerii din Kiev fumând, bând și pupându-se în parcuri, mă uit la cântărețul ambulant din fața statuii Libertății de pe Maidan care zdrăngăne la chitară Wind of change, în ucrainiană, desigur. Sper că toți sunt niște droizi din Westworld, că amintirile nu le-au fost complit șterse și au reușit să își construiască o conștiință, că percep că oamenii în costume, cu zâmbete albe și pectorali aspectoși sunt Ei, nu Noi. Sper că înțeleg că nimeni nu este venit aici, în Kiev, din compasiune. Că este o goană după proiecte, reconstrucție, resurse. Frontiera a fost mereu populată de negustori și soldați și, mai ales, de spooks camuflați în oameni de afaceri.
Miroase a marijuana pe strada care coboară dinspre biserica Sfântul Andrei. Casele sunt bătrâne, din cărămidă, dar toate privesc lumea prin ferestre termopan cu ramă albă, de plastic. Modernitatea nu a adus un stent unei inimi bolnave ci a venit ca un tricou cu Rammstein oferit la ajutoare unei bătrâne din Puchenii Moșneni.
Termopane și dale de beton, beculețe albastre strălucind peste apa neagră a Niprului. În restaurante, după geamuri termopan, spioni beau vinuri georgiene și fac planuri de luptă. Afară, o ucrainiancă încearcă să vândă, cu voce mică, ultimele 15 fire de narcise galbene care i-au mai rămas.
Chitaristul cântă, tot în ucrainiană, Nothing Else Matters a lui Metallica.