Acum o săptămână și mai bine am pus pe facebook o fotografie cu mine în cămașă albă și sandale cu toc, ambele cumpărate lacom-inocent, pe 6 lire sterline de la un magazin de solduri din Londra, cândva la începutul lui martie, pe vremea când nu-mi imaginam că o să-mi ia 3-4 luni să parcurg cei 3000 de kilometri până acasă. Geaca de iarna și ghetele solide sunt aruncate într-un dulap din casa de pe malul Mediteranei unde m-a prins confiniamentoul, zilele mi le petrec în chiloți, maieu și o pereche de gumari, toate chinezești, cumpărate de la supermarketul local și atunci care e explicația pentru poza cu pricina?
O prietenă, reporteriță a unui trust de presă important din România, a vrut să facă o știre despre munca la distanță și cum Covidu va schimba ideea de birou și m-am gătit, mi-am dat cu mâna prin părul care a crescut buruienos și am început să vorbesc în telefonul care se întrerupea la 46 de secunde, că rețeaua nu-i prea excelentă, nu se fac biții aici ca-n România.
Și am spus că eu nu cred că-n România o să schimbe prea tare piața muncii, că uite, eu din 2012 tot vorbesc despre munca la distanță, mai ales în meseria mea de scriitor de texte publicitare și ce-oi mai face eu, dar nu există bucurie la angajator să te știe pe tine lucrând de la cârciumă sau plajă sau vârful muntelui. Nu e fericit că îl scapi de cheltuiala unui birou, el vrea să vii la serviciu pentru că un rege fără curtea care să-i admire succesul, un rege fără pupincuriștii care să-i spună șefu, ce mașină mișto ai, ce costum tare, ce ceas bengos, ăla nu e rege.
România este patria locului de muncă unde nu te duci ca să faci treabă, ci ca să fugi de casă, de copii, de nevastă-ta, de soacră-ta, de mirosul de merluciu prăjit de pe scara blocului. Pentru România, office buildingurile cu 2 toalete pe etajul ocupat de 180 de oameni, sunt oricând de preferat dormitorului în care intră mămică-ta de 87 de ori pe zi, să te întrebe dacă nu vrei să mănânci ceva, sau apartamentelor pe care le împarți cu încă doi rupți care bagă toată ziua ierbuță și FIFA 2018.
Și prietena mea a zis: măi, dar tu trebuie să-mi vorbești despre faptul că e eficient și că ajută la creativitate.
De parcă vreun șef e interesat de creativitate și eficiență în țara lui noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc.
Orgiile în care timpul fiecăruia din noi este violat sălbatic de directori, brand manageri, accounți, ofițeri de cont, cu cât mai barocă denumirea funcției, cu atât mai mare pofta să-ți smulgă ceasurile din viață și să te țină în săli de întâlniri, captiv între termosuri cu cafea sleită și platouri cu sărățele, să vorbești NIIIIIMIIIIIIIICCCCC!!!!!!, nu au cum să dispară.
De 9 ani de zile spun că munca la distanță în domeniul nostru este cea mai bună formulă din univers, sunt hulită, arătată cu degetul, dată cu capul de masă.
Dar crezi că o să fie mulți care o să prefere să muncească de acasă?, insistă prietena mea și eu îi spun: măi, tu ai auzit ce am spus? Nu. La noi singura măsură a loialității pentru firma care te-a angajat este să te duci la serviciu și să o arzi la țigară, cu băieții. Dacă ar sta acasă, angajații chiar ar trebui să muncească ceva. Că nu mai pot să se prefacă la nesfârșit că sunt țintuiți în ședințe și meetinguri.
Mai mult, cum mai poți tu să spui: azi nu vin, pentru că sunt bolnav și tu, de fapt, ești la Mamaia cu două bagaboande pe genunchi, încercând social distancingul de proximitate?
Cum poți să invoci pentru a 17 a oară decesu lu mă-ta marea ca să nu ajungi la firmă?

De pe 15 mai, distrus de statu acasă,  poporul se va buluci să intre în îndrăgitul concediu petrecut la serviciu, în cubicule luxuriante.
Biroul nu o să moară, urlu la prietena mea, doar dacă o să crape îndeajuns de mulți indivizi încât să nu mai fie cozi de 80 de oameni la cele două toalete de pe etajul unde lucrează 180 de angajați.
Prietena mea nu e de acord cu mine, ea crede în România bunului simț așa cum alții cred în chupacabra și eu în puterea usturoiului de a alunga bărbații care vor să te invite la dans.
Închid telefonul.
Sandalele cu toc de 10 nu m-au ajutat să mă ridic la înălțimea momentului.
Ș-atunci înțeleg imensa greșeală făcută: prorocii, când sunt de serviciu, umblă-n cârpe. Iar eu, gătită ca o damă de marketing la o multinațională, am ratat uniforma care i-ar fi dat mesajului meu credibilitate. Bașca nu am avut carton cu textul: sfârșitul e aproape.
Aproape de cine?
Pe ce stradă ești?
Aaaaa, eu sunt la birou, deci la mine sfârșitul nu-i aproape.
The end.