România în stare de orice

Sâmbătă, Mihnea m-a întrebat ce fac, acum că s-a dat drumu la muzee în România, deschid și eu muzeul comunismului?
Am râs, eu sunt în Spania dar hei, taică-miu ar putea să se umple de bani acum. Sunt sigură că românul ieșit de după cortina lui Vela, se va năpusti să viziteze trecutul populat de penurii similare de hârtie igienică și drojdie, oficiali poposiți în vizite de lucru în teritoriu și victorii ale partidului trâmbițate la jurnalele de știri.

Desigur, Mihnea era ironic.
Muzeul traiului în comunism a primit în 5 luni de la deschiderea oficială 12 vizitatori români. O duzină.
Românul a aruncat un piaptăn în spate și din piaptăn a apărut o pădure și pădurea l-a despărțit de trecut. Ciufulit-că acum nu mai are piaptăn-românul s-a dat jos de pe cal și s-a așezat să-și tragă sufletul. Dar ce să vezi, trecutul și-a făcut loc printre copaci și pe când românul dormea lângă foc, i-a ciordit bocancii.
Desculț, românul s-a suit din nou pe cal, încercând să scape într-un viitor cu magazine pline de drojdie, hârtie igienică și margarină.
Și a aruncat în spate o oglindă, din oglindă s-a făcut un lac, lacul l-a despărțit din nou de trecutul care îi furase bocancii. Românul s-a liniștit.
Comunismul e departe, peste lac. Și se știe că nu știe să înoate.
Însetat, românul s-a dus la lac să bea apă.
Din apă s-a uitat la el trecutul pe care nicio apă nu-l lasă-n urmă.
Îngrozit, românul a vrut să fugă, dar cineva îi furase calul.

Muzeele nu-și au rost într-o țară desculță, fără cal.
Muzeele au costuri pe care nu le pot plăti fără vizitatori. Cum australienii, englezii, americanii, israelienii, nemții vor reîncepe să viziteze România în probabil cel mai devreme 6 luni, înseamnă că muzeele sunt inutil deschise pentru că nimeni nu va intra în ele.
Și atunci nu, mai bine, le transformăm în frizerii sau saloane de masaj sau mani-pedi?
În love-hotels închiriate cu ora?
În grădinițe pentru câini?
În paladare, cum existau în Cuba pe vremea lu Castro?
În cabinete pentru psihologi? Sau cabinete stomatologice?
Orice, numai nu revizitarea trecutului. Nu ne interesează, el e aici, cu noi la masă. Nu face social distancing.
România a trecut din starea de urgență în starea de alertă deși niciodată nu a ieșit din starea de durere-n cur de la căzătura din 1945.

Am scris postu de mai jos în septembrie 2019. Doamne, ce vremuri, cine ar fi crezut că o să le regret?

Penny mănâncă parizer și pufuleți și spune că nu e atât de rău pe cât se aștepta. Loyd încuviințează. Apartamentul în care e Muƶeul Traiului în Comunism este, spun ei, la fel ca orice casă din Australia de acum 70-80 de ani.
Vorbim despre oamenii cu existențe bidimensionale din blocurile dormitor, înghesuiți ca niște bucăți de vată în vârful pantofilor prea mari ai partidului care au călcat țara asta în picioare.
Răsfoiesc un Cutezătorii din 26 ianuarie 1981. Pe copertă Ceaușescu salută cu o cravată de pionier la gât. Are deja peste 60 de ani dar călcătura e decisă, cătătura neînfricată. Pe fiecare pagină din cele 16 ale revistei pentru elevi este Ceaușescu: adresându-se mulțimii, dansând cu Elena prinși într-o horă de copilași îmbrăcați în costume populare, privind negru dintr-o poză a adolescenței lui în ilegalitate, scrutând viitorul dintr-un portret cu sonde, țărănci cu năframe și munți înzăpeziți.
Tatăl națiunii.
Decretul cu raționalizarea mâncării, cartelele, kilu de ulei și făină, zahăr și ulei, a fost bun, spune un amic. Românii nu erau atunci grași, înfășurați în burți și cefe cum sunt acum, românii mureau de grija zilei de mâini dar mureau sănătoși, nu ca acum plini de diabet și cancere.
Partidul nu a vrut să fim bolnavi, ne-a dat soia care, se știe, e sănătoasă, ne-a păzit de bolile capitaliste ale consumului excesiv, România dodoloață, România dodohoață.
Și hai să fim serioși, zice amicul meu, toată lumea avea pe cineva la țară și puteai să faci rost de mâncare dacă voiai, nimeni nu a murit de foame pe vremea lui Piticu.
Decât creierul.
Ținut doar pe firmituri, epuizat de statul la cozi și hrănit doar cu felii de pâine unse cu untură, creierul nostru a crăpat cândva în anii 80. Îi purtăm hoitul în noi, așa cum unii își poartă piciorul amputat în amintire.
Pe ecranul Diamantului din 87, Ion Iliescu îl înfierează în 22 decembrie pe Ceaușescu, acest om fără inimă, fără creier, fără rațiune-strigă un revoluționar din spate.
Fără rațiune, repetă mecanic Ion Iliescu și apoi invită toți cetățenii care vor să reclădească societatea să vină la CC.
Penny mă întreabă cine e omul. Îi spun: Un criminal.
Mai trăiește?
Da.
A fost judecat?
Nu.
Ce mai contează dreptatea atâta timp cât avem margarină și pâine și blugi și adidași?
Îmi amintesc de halatele de atelier ale băieților pe care desenam cu pixul logouri faimoase, nu conta ce, țigări, mașini, electronice, băutură, nume de trupe rock.
Ca războinicii africani protejați de glonț de rugăciunile vracilor, halatele cu inscripțiile occidentale te protejau de comunism. Odată îmbrăcate, nu mai erai pe strada Mercur din Brașov ci în Chicago, Michigan, cu băieții.
Și cum au intrat brandurile ăstea peste noi, frățioare!!!!!
Ravagii au făcut, ne-au decimat ca pojarul populațiile imperiului aztec și al celui incaș, niciun anticorp la consum nu aveam, așa supli și flămânzi cum ne ținuse partidul cu dieta științifică.
Grasă și frumoasă, așa spunea bunică-mea că trebuie să fie o femeie.
Grăsimea era pentru boieri.
Acum este pentru săracii care mănâncă chimicale.
Ceaușescu era slab. Imaginea cu el mort, privind gol către cer, cu pieptul plin de găuri de gloanțe prin care a ieșit sufletul lui de țăran rătăcit, e înțepenită pe ecranul televizorului.
Mesianism.
Tatăl Națiunii a fost executat de națiune și înlocuit cu un alt tată și apoi tatăl ăstălalt a fost dat la o parte de un alt tată și noi nu mai creștem niciodată, stăm cuminți să vină un tată să ne conducă pentru că noi suntem legați la ochi, bâjbâind orbi în marele supermarket promis de ceruri, acum și pe pământ.