Deștepți, frumoși, dar fără noroc

În supermarket toată lumea își ascunde șoaptele după măști. Unul dintre angajați arată ca omul invizibil, doar ochelarii transmit pe micile lor ecrane imagini cu niște ochi negri, vioi. Pe o masă metalică e întins un pat de gheață și pe patul de gheață sunt întinși lasciv 13 tipuri de pești, caracatițe, calamari, scoici mici, gri, negre, mari, albe, gigantice, melci, se aude un pic, pic, pic, gheața se topește sub peștele spadă și o vânzătoare de 1,45 centimetri, abia îi trece capul de aripioara dorsală a sturionului întins pe masă, întreabă ce vreau, apoi continuă să îmi povestească, în timp ce ciopârțește profesionit caracatița, că totul va fi bine, că a auzit că se poate înota de săptămâna viitoare, nu vreau să miros piciorușul caracatiței? mă îmbie plimbându-mi tentaculul pe sub nas-nu cred că îi trebuie Scholl, încerc să fac și eu o glumă. Jajajajaja, așa râd spaniolii, nu mai vreau și altceva?
Nu.
Sunt sigură, că uite ce bunătăți mai are?
O bunăvoință care nu ascunde un plan sinistru de a mă despărți de banii mei. Pur și simplu un om care își face mulțumit treaba, plătit bine, hrănit bine, înconjurat de oameni zâmbitori, probabil de o gașcă de prietene cu care bea vermuth seara la terasa de la parterul blocului.
Peste tot, bătrâni sau tineri, bărbați sau femei, chelnerii, vânzătorii, ajutoarele de prin magazine, până și cerșetorii care înșiră străzile, întorc către tine ventilatorul unei amiciții răcoroase.
Ce-ți dau, guapa?, o familiaritate lipsită de bale, chelnerul așează pe masă cafeaua, apa, paharul de vin și o farfurie cu măsline. Apoi schimbă impresii despre ieșirea din izolare, fără obidă, deși prăvălia e a lu mătușă-sa și 2 luni de stat pe bară au  anulat niște ani de muncă. Nu e resemnare, e doar încredere într-un mâine colectiv, lucrurile se vor aranja. Nu putem să schimbăm nimic din ceea ce a fost, conspirațiile nu ajută pe nimeni, sunt aproape 30.000 de morți, nu-i aduce nimeni înapoi dacă se demonstrează că e virus din laborator. Chiar dacă erau bătrâni, erau părinții cuiva, surorile și mătușile cuiva.
Am fost norocoși.
Spaniolii știu să-și aleagă bătăliile și asta le dă puterea să vadă în cioburi întregul și în călcat în rahat, norocul.
Capacitatea de a abstractiza, empatiza și face planuri pe termen lung ne-a fost amputată de ruperea de sat, de delațiuni pe mize mici, de blocurile cu pereți subțiri, mirosul de chiftele din bezna scării de bloc și apoi de sosirea bormașinii și a joburilor bine plătite la stat. Ne este imposibil să gândim în numere mari pentru că partidul a făcut ca numerele mari, producțiile la hectar, cincinalele să pară minciuni, știm cu toții cum au fost câștigate alegerile din 46, știm cu toții ce s-a întâmplat în 89, știm cu toții că epoca de aur era din aur de trompetă.
Când trăiesti înconjurat de butaforia progresului ultimii 75 de ani, e greu să nu proiectezi propria neputință de a discerne lucrurile importante pe absolut tot ce ți se întâmplă. Pigulind, aplecați de spate, firmiturile conspirațiilor-morții nu există, boala e inventată sau există dar mor doar bătrâni, vor să scape de moși ca nu vor să le dea pensii, vor să ne cipeze și deci să ne controleze, nu suntem în stare să vedem că am ieșit din casă, am ieșit din grădină, am luat-o pe autostradă și jbaaaaang, am crăpat. Cum s-a întâmplat asta? Probabil am avut ghinion, tot timpul noi, românii am fost loviți de ghinion.
Nu pentru că eram în mijlocul autostrăzii, nu. Am avut ghinionul să ajungem în mijlocul autostrăzii, victimele unei conspiratii rusești sau chinezești sau singaleze.
Am găsit un post din mai 2016 despre Grecia. Ieșită dintr-o criză economică similară cu cea care a pălit acum planeta, grecii erau căinați de români pentru haosul care domnea în țara lor. Cam cum căinează acum românii Italia, Spania, Marea Britanie și Statele Unite, săracii ei nu sunt atât de vigilenți, iuți și abili ca noi. E sunt prosti, fraieri, slabi. Noi suntem buni.
Doar că noi nu am avut noroc.
Când s-o-mpărțit norocu, noi l-am refuzat că știam că în noroc ăștia bagă cipuri și apoi ar fi știut unde suntem și noi nu vrem să afle asta oricine, decât după mirosul de șosete.

Marți, ora 23.52. Pe terasă sunt 7 fete, ciocnind și cântând Mulți ani trăiască! Înăuntru, 6 macaroane aprind țigările și trec la a a-6-a carafă de vin.

Se fumează înăuntru.
Nu există niciun gărduț care să separe fumători și nefumători, suntem în pierduta grădină a Edenului, unde pun pariu că dacă mă uit mai atent, se bea lichior Arctic și se ascultă Ace of Base.

Fete cu păr creț și bocanci linși trimit râsete curajoase către barmanii cu mustăți virile. Nimeni nu pleacă singur acasă.
Peste drum, între ruinele invadate de leandrii din Metaxourghio, un teatru alternativ își trimite în stradă oștirea de dame în rochii de mătase și bărbați gelați, în cămăși și sacouri.
Nimeni nu pleacă, în general, acasă.
Acasă e strada.

Un chinez iese în balconul singurului bloc locuit de pe strada plină de cârciumioare și muzică. Întinde un cearceaf la uscat. E 1 dimineața, chinezul însă nu a ieșit cu o căniță cu apă să alunge petrecăreții. Se reazemă nostalgic de balustradă. Se vede că îi place Johnny Cash.

Bucătăria duduie și farfurii cu cârnați și salate cu feta ocupă mesele, printre scrumiere și pahare minione de vin alb. Cântă Elvis și copii se fugăresc printre zidurile pe care poporul e îndemnat la anarhie și luptă. Trezirea! ne cheamă Infowar, postere schițează roboți goliați trântiți de mâini mici, de copilandri.

Metaxourghio a fost părăsit zeci de ani. Curți pline de gunoaie, miros de pipi, cohorte de mâțe jigărite, graffitiuri care se cațără vitale peste mașini, borduri, ziduri și ferestre.
Între case prăbușite, cresc construcții scandinave, tăieturi precise care ordonează haosul.

Atena nu poate fi gentrificată. Urbanismul ei e inexistent. Orașul izbucnește eroic și improbabil, ca o tufă de trandafiri imperiali în vârful unui munte de gunoi. Asfaltul crăpat, peticit inexact, magazinele de nimicuri și cei 3 împletitori de cozi de usturoi, ferestrele sparte ale clădirii pe care tronează un dragon, festivaluri ale revoltei și homeleși pe lângă care trec zâne îmbrăcate cu eleganța unor milenii populate de strămoși obișnuiți cu viața bună.
Straturi de viață care se așează peste iarba arsă a parcurilor, printre mesele mereu pline ale teraselor de unde ț-uri se ridică în stoluri în aer: țațiki, țipras, țipuro.

Miile de ani trecute peste ei i-au învățat să accepte accidentele cu bunăvoința și deschiderea cu care primesc darul dragostei. Toate sunt trecătoare și jegul Metaxourghioului va naște, din humă, pipi și mieunat de pisici, vopsea, praf și peturi, noua scenă artistică a Atenei.
Zeii sunt aici, dorm în ghiveciul ăsta sau la umbra motocicletei parcate pe trotuar.

Ieri a fost grevă între 11 și 16, metroul și autobuzele nu au mers. Economia e zob. O apă minerală în cartierul Primăverii al Atenei costă 0,13 cenți. E soare.
Iar dacii sunt departe.