Sărăcia oamenilor frumoși

Am fost la Barcelona după 2 luni jumate de adulmecat orașul de la 30 de kilometri distanță. M-am suit în tren, mi-am pus masca, în vagon erau ascunși printre scaunele goale, oameni plini de frici.
Din aceeași stație cu mine a urcat un domn care nu s-a grăbit să ocupe un loc. A așteptat să se închidă ușile, să plece trenul apoi a scos din rucsac o vioară și a început să o folosească, arcușul tăind ceapa unor cântece care te făceau să plângi de mila sunetelor diforme, oarbe, ciunge care au umplut călătoria.
Bărbatul, pe la 50 de ani, îmbrăcat îngrijit, cămașă albă, blugi, pantofi de sport, mânuia concentrat instrumentul aducând în tren disperarea participanților la precalificările concursului Românii au talent, oameni care își sacrifică demnitatea sperând să facă niște bani sau poate să mănânce o masă caldă la studiourile de înregistrare.
Orice e binevenit.
Toți călătorii i-au dat bani, solidari cu mizeria lui, fără surâsuri superioare-uite-l dragă și p-ăsta cum habar nu are să cânte la vioară și se face de rahat cerșind.
Criza e aici.
La 25 de metri de gară, în una din cele mai bogate zone ale Barcelonei, un alt bărbat curat și demn și dureros de treaz, m-a întrebat sever dacă nu am să-i dau bani pentru că nu are din ce să-și cumpere de mâncare. Nu mai aveam, îi dădusem violonistului, mi-am cerut iertare, nu face nimic, m-a asigurat și apoi a făcut șapte pași către o doamnă cu ochelari de soare și femeia nu a trebuit să-l mai asculte, a înfipt mâna în poșetă și i-a dat.
Printre case și în mici piețe, homeleși cu câini și vieți înghesuite în cărucioare de supermarket, îți cer o moneduță.
Sunt zeci, unii sunt tăcuți, retrași în umbra unei arcade, alții cântă, rezemați de un perete, alții mănâncă din pachețelele pe care le-au primit de la puținele restaurante sau șaormerii deschise.
Și apoi iar, o femeie de data asta, cu mască și fustă plisată întreabă dacă îi pot da bani să-și ia ceva de mâncare.
Invizibilii sunt, în sfârșit, vizibili.
Sunt peste tot, imposibil de ignorat.
Ei și războiul prin care am trecut.
Primii invalizi, ale căror trupuri mutilate de pierderea serviciului sau casei, a liniștii că mâine au ce să mănânce sau a siguranței că o să-și țină copiii în școală, aliniază străzile, își arată cioturile, cerșind ajutor.

E soare, cele câteva terase sunt pline, se bea bere și vin și se râde, dar orașul s-a umplut de victime. Noroc că sărăcia asta de rit nou, nu miroase. Încă.
Acum un an, în februarie, am scris postul de mai jos. Și m-am umplut de optimism citindu-l. Să fii lovit de criză într-un loc frumos întotdeauna e mai bine decât să fii lovit de criză într-un loc bolnav de urâțenie.

În mijlocul pieței este un turn cu ceas în jurul căruia se rotesc pe trotinete copii scoși din minți de viteză și urletele lor extaziate vin peste mesele unde mamele și tații și bunicii se servesc cu un pahar de vin sau un pahar de vermut, se așează zbieretele ca o pulbere peste poveștile pe care adulții le scot, panglici colorate din guri zâmbitoare, într-o după-masă de vineri cu soare și 11 grade și păturici roșii pe speteaza scaunelor de la terase.
Că poate ți-e frig.
Dar nimănui nu-i e frig.
Gecile zac în maldăre, de-o parte și de alta a ușii de metal a turnului cu ceas, asta e poarta, se trage la poartă și mingea trece pe lângă turn și lovește un biciclist care râde și își vede de drum. Și apoi mingea e prinsă de un câine mare care târăște după el o fetișcană pe tocuri și fetișcana pare că este dunga de pe punctul unui semn de exclamație !, călcând nesigură pe punctul semnului de punctuație, târâtă de câinele cel mare mânat de marea dorință de a sparge mingea.
Un puști blond, unul șaten și unul brunet țâșnesc de la o masă, primul cărând o pungă pe care o răstoarnă și cilindri de cretă se rostogolesc între picioarele fotbaliștilor, câinilor, fetelor pe tocuri, printre roțile bicicletelor și tricicletelor și desenatorii își ocupă un spațiu în piață, îl marchează mâzgălind frenetic un cerc pe care îl umplu toți trei cu linii apăsate albastre, apoi cel brunet adaugă în mijloc un rotocol roz, ca un sfârc al pământului. Un șoricar cu hăiniță cu guler de blană calcă sfârcul în picioare și o pereche de bătrâni își târșâie șoșonii în urma lui, întinzând planeta albastră prin piață. Blondul îl împinge pe șaten, nervos că i-a luat bucata de cretă galbenă pe care o vroia el. Șatenului îi scapă din mână bucata de cretă care se sparge, o bucată înțepenește ca Nadia Comăneci la o coborâre de pe bârnă. Cealaltă se rostogolește până la picioarele unei fetițe cu codițe împletite și palton alb. Fetița se așează în fund și începe să plimbe creta pe asfalt privind uluită urmele pe care le lasă.
E pentru prima oară când realizează ce înseamnă să lași urme. Culorile nu ies din conturul hainelor, rămânând într-o pulbere suspendată în urma ta, aerul nu păstrează decât olfactiv urma trecerii tale și o face pentru puțin timp și doar dacă miroși puternic. Apa urmează mișcarea înotătorului pentru să zicem un metru, și apoi se oprește fremătând confuză, să vină cu tine sau să se întoarcă la scara ei se întreabă îngrijorată până uită că ai trecut vreodată pe acolo.
Pământul, noroiul, cimentul, prind forme, tălpi și tocuri, crampoane, potcoave, copite și palme, dar nu te lasă să spui atât de mult pe cât te lasă creta pe care fetița cu codițe o plimbă în continuare uimită în jurul degetelor de la mâna stângă și mâna rămâne pe jos, rășchirată și fetița acum îi desenează unghii și apoi le umple cu culoare galbenă, nu ar putea să facă asta în noroi, să deseneze unghii și nici în ciment, pentru că nu e contrastul bun și îți trebuie un băț lung și chiar și așa ar fi dificil și te-ai murdări.
Băiatul brunet vine și îi spune ceva și amândoi aleargă, se duc în spatele turnului cu ceas peste care trece un avion lăsând o dâră albă, de cretă.
Doar că avionul nu vede dâra de cretă pe care o lasă.
Îmi pare rău pentru avion.
Zilele trecute am fost la Palatul muzicii catalane și acolo un ghid ne-a povestit despre Barcelona care era la începutul secolului XX un coteț murdar de funingine, puțind a pește stricat și mustind a boală și atunci, un arhitect, Lluís Domènech i Montaner, a zis că trebuie făcut ceva și peste 2000 de barcelonezi au luat copilașilor jamonul de la gură și au donat câțiva pesetași ca să se construiască Palau de la Musica Catalana, casa corului Orfeo care cor era făcut din băcani și dantelărese, industriași, filozofi și bucătărese și ei toți se strângeau și cântau în fum de cărbune și în mâzgă de mațe de bacalao și pipi de motan.
Și tot pe atunci Gaudi se apuca să construiască Sagrada și încet, încet, cu vitralii și trandafiri de ceramică și culori nebune alergându-se pe mozaicul fațadelor, Barcelona s-a scuturat de puroi și muzica corului Orfeo a alungat mirosul de vintre de focă.
Asta mă gândesc uitându-mă la palma cu unghii galbene rămasă singură în piața cu turnul cu ceas.
Un nebun frumos a aruncat o piatră și 100, 100 de mii de milioane de sănătoși nu se îmbolnăvesc pentru că se uită zilnic la ea. Și chiar dacă nu se uită, să treci zilnic pe lângă Bartllo și Pedrera sau pe lângă Palau de la Musica sau Spitalul Sant Paul înseamnă să intri în câmpul magnetic al capodoperei, să fii radiat de frumos.
Frumosul lasă urme.
Așa cum fetița cu codițe și-a lăsat mâna în piață. Așa cum avionul a lăsat o dungă pe cer.
Și urâtul lasă urme.
Îl purtăm în noi, o cocoașă crescută înăuntru.
O țară de cocoșați.
Care are buget 0 pentru persoane cu handicap.
Sfârșit.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: