Lumea e lovită de cataclism, pădurile, apele, păsările, animalele, insectele, totul e mort și un tată încearcă să-și salveze fiul, să-l ducă la ocean, unde, speră el, rămășițe ale civilizației mai există, de unde băiatul să poată să plece spre Europa, să părăsească cimitirul care este continentul american bântuit de bande de canibali, war lords, foame și molime. Despre asta este vorba în Drumul, cartea lui Cormac McCarthy.
Pe Golgota nu urcă de data asta doar Fiul, e însoțit de tată, deci Dumnezeu nu mai e sus, nu apare în tufișuri arzânde, a coborât între noi și și-a uitat cheile de la casă acolo sus.
Nu e drum de întoarcere.
Am citit de curând un articol al unui scriitor rus despre nevoia intelighenției moscovite de a vedea în haosul american al ultimei luni nu un rateu sistemic ci o vină a șoferului. Nu, mașina nu a pârâit, motorul nu a cedat, frânele nu sunt tocite, e imposibil. Cretinul de la volan nu știe să o folosească, dă-i un șpriț, calcă ambreiajul, nu o îneca, boule!!!!
Ca și pentru ai noștri, America reprezenta raiul democrației, idealul spre care tindem, țara tuturor posibilităților.
Dacă Paradisul se dovedește a fi la fel de muritor ca cei care l-au proiectat, noi spre ce mai tindem? Noi unde mai fugim din iadul vieților noastre? Dacă la ei este la fel ca la noi,   dacă și la ei nu crește justiția socială în copaci, dacă și la ei noroiul corupției e aruncat de roțile bolidului puterii care trece pe lângă trotuarul pe care ai ieșit în rochița ta bleu, de duminică, dacă și la ei săracul aleargă pe rotița lui mică, de șobolan de laborator, în timp ce bogatul îți bate cu unghia în cușcă și-ți mai arunc-un cotor de măr, atunci noi de ce spunem: vrem o țară ca afară?
Afară e la fel ca aici. Suntem captivi într-o lume fără alternative.
Și atunci nu mai bine ne prefacem că nu vedem că mașina lor e un cazan ruginit, dar vopsit un pic mai bine decât al nostru și așteptăm ca din rahat să fie făcut bici, nu contează că nu vei avea niciodată un bici făcut din rahat ci doar niște bulgări pe care îi vei putea arunca pe spinarea cailor urlând: diiiii, diiii, dar bulgării ăia se vor termina după 10 metri și tu vei avea mâinile murdare și mirosind a rahat.
Vei continua să te prefaci. Pute a căcat de pe câmp.

Nu avem unde să fugim.
Știu de la maică-mea povestea actriței Ruxandra care și-a lăsat cariera și a plecat în America și a spălat vase și a șters la cur bătrâni. Și a reușit, că era America.
Îmi amintesc cînd a venit în 89 Gorbaciov și Piticu s-a împiedicat de firul de la microfon și Gorbaciov l-a prins, așa îmi amintesc eu, poate strâmb, că dacă nu era Gorbaciov, Ceaușescu își rupea capu pe scări. Și chiar și așa, nu cunosc pe nimeni care să fi zis: băi frate, ce aș emigra în URSS. Mâine aș pleca, aș sări în Prut și aș băga o voinicească să ajung la sovietici, pupa-le-aș glasnostul lor.

Nu l-am prins viu pe bunică-miu. Am o poză cu el, prizonier de război la americani, fumând Lucky Strike.
Elvis vs Ala Pugaciova.

Trebuie să crezi în ceva.
Și noi am ales să credem în America.

“When one has nothing left make ceremonies out of the air and breathe upon them.”

În cartea lui McCarthy, tatăl și fiul ajung la ocean. Tatăl e bolnav, epuizat, dar plin de speranță.
Maps and mazes. Of a thing which could not be put back. Not be made right again. In the deep glens where they lived all things were older than man and they hummed of mystery.