Între Anca Alexandrescu și Dan Diaconescu

Acum 5 ani, niște tineri designeri au făcut revista JUG. Nu știu câte numere au reușit să scoată. Nu știu nici măcar dacă tinerii designeri mai sunt prin țară. Am scris pentru ei un articol atunci despre OTV și curentul literar made in Romania numit presă de ficțiune.
Cred că l-au citit 6 oameni. Am uitat complet de el până alaltăieri când un prieten mi-a trimis un video cu titlul: O oră relaxantă de privit OTV, în camera mare, în timp ce afară plouă.
Mi-am adus aminte de vremurile bune când cocalarii cu Ciasuri în valoare de 12.000 de euro, nu erau în parlamentul României sau nu aveau încă Ciasuri de 12.000 de euro. Când nu se luau interviuri unor infractori, cu așa zisul jurnalist care ia interviul exprimându-și dorul pentru infractorul intervievat. Când neamurile jurnaliștilor cărora le este dor de infractori, nu erau unse de guvern cu fonduri destinate salvării presei, acum, în prag de alegeri.
Acum 20 de ani, a circulat răspunsul la examenul de capacitate al unui elev: acum (comparativ cu Piticu`s time) viața e mai simplă dar mai greu de înțeles.
Îndrăznesc să spun că este exact invers: viața-i mai complicată dar mai simplu de înțeles.
Cenușăreasa a ales, în ăștia 30 de ani de stat pe ciuci, grâul de neghină. Noi și ei.
Mi-e dor de OTV unde noi eram cu noi, în stupoarea, torpoarea, cataclismica noastră nevoie de absurd bun.
Pentru că absurdul OTV-ului era unul bun. Neînveninat. Populat cu pitici, fantome, actori ratați, Baphomeți. Nu cu infractori terapeutic serviți ca victime, cum fac acum televiziunile de știri ale măgarilor care au pus mâna pe presă.

Acum 5 ani, absurdul bun, ca tigrul tasmanian, încă mai respira aerul grădinii zoologice numite OTV. A crăpat. Suntem mai săraci și mai proști fără. Și oricând, la orice oră, între Anca Alexandrescu și Dan Diaconescu, l-aș alege pe ultimul.
Măcar el ne făcea să râdem, nu să ne mușcăm buzele de furie.

Pe ușile prăfuite ale dubiței albe scrie: Elodia e înăuntru.
Lumea își dă coade, mustăcește când vede urmele lăsate de deget în colbul depus pe tablă. Toți înțeleg gluma pentru că toți au auzit de Elodia, eroina serialului cel mai popular din România la sfârșitul primului deceniu al celui de-al treilea mileniu.
Cum să nu auzi? Până și Protv a făcut o știre despre arestarea lui Cioacă, soțul și presupusul asasin al Elodiei.
Presa de ficțiune.
Suntem în fața unui fenomen unic la nivel mondial.
Jurnalismul ca figură de stil. Transmițând în direct de pe planeta Trafalmadore, poposind cu carul de filmare în poiana plină cu unicorni.
În România, presa nu prezintă realitatea, nu face lumină, nu adună firmiturile presărate de Hansel și Gretel, încercând să depisteze locul în care au fost duși de vrăjitoarea cea rea.
În România, presa este tunul cu clătite. Foooooc!!! Clătita zboară, e prinsă în gurile căscate de uimire ale spectatorilor și molfăită cu nesaț. ”Ai auzit că Dictatorul avea robineți de aur la baie și sinistra lui soție le dădea de mâncare lui Corbu și Șarona din boluri de cristal?”
Ce contează că nu e adevărat? 
Infoteinment.
Trebuie să le dăm oamenilor divertisment. Trebuie să le dăm povești. Trebuie să le dăm iluzia că ceea ce văd este adevărat și, chiar și atunci când realizează că a fost totul o înscenare, să zică ”da domle, nu-i adevărat, dar ce poveste interesantă”.
 O găină a născut pui vii, un bărbat din China și-a crescut pe mână un penis și o ureche de schimb, Bahmuțeanu și Prigoană sunt masoni și membri ai Internaționalei Socialiste de Rit Norvegian, Băsescu face dragoste cu Angela Merkel și Udrea este bărbat dar și-a făcut o operație de schimbare de sex în Thailanda, fiind fratele lui Victor Viorel Ponta, tatăl celor doi fiind, de fapt, Mioara Roman, care, la rândul ei, este bărbat, dar numai miercurea.
Nu contează ce zici, oricum nimeni nu crede. 
Presa în România nu are nicio legătură cu ceea ce există la definiția din dicționar a cuvântului ”presă”. Este presă de ficțiune.
A apărut în 22 decembrie 1989  la Televiziunea Română, încă neliberă și independentă. Atunci a apărut presa de ficțiune, odată cu ”Mircea, fă-te că lucrezi!”.
Revoluția transmisă live este o capodoperă care l-ar face pe Orson Welles să se îngălbenească de invidie. Teroriști arabi, apă otrăvită, elicoptere care atacă ministerul apărării, ungurii la granițe care, desigur, vor veni să ia Transilvania, taberele de antrenament pentru trupe de orfani loiali lui Ceaușescu, miile de morți de la Timișoara.
Frontul Salvării Naționale, singurul care ne poate conduce, arhivele securității arse, dosarele de la Berevoiești.
 Și între timp, copilul fără mânuțe care salvează de la înec un tânăr căzut în apele unui râu vijelios, prinzându-l cu dinții de ceafă și târându-l la mal. Și Mudava care te vindecă de gâlci și cancer prin puterea bioenergiilor pe care le stăpânește. Și, desigur, vițelul cu 4 capete, mortul din Brăila care s-a sculat din sicriu să-și ia pensia și fantoma care a speriat un întreg sat în Dolj, ținându-l treaz, cu tot cu preot, primar și polițist, treaz dar incapabil să miște o pleoapă. Doamne, cum m-am uitat la știrea asta, cu sătenii înlemniți de groază, strânși lângă autoritățile inutile și inerte, care priveau bovin în cameră și se scuzau că se bâlbâie pentru că ”e prima oară când vorbesc la televizor”.
O țară întreagă căscând ochii și înghițind senzaționalul, SVV-ul, cum îi ziceam noi la ziar, Sânge-Viol-Violență, formula cea mai populară care îți aducea cititori mai ceva ca un număr de circ în care Înghițitorul de Săbii scoate două katane de pe gât și, cu mișcări fine, îi tunde un brăduț în boschetul bărbii femeii cu, well, barbă.
Apoteoza a fost atinsă de OTV. Lansat în anul 2000, postul lui Dan Diaconescu a fost cel mai spectaculos experiment artistic pe care l-a cunoscut România post decembristă. Dan Diaconescu, catalogat de mulți un impostor și un cocalar cu Rolls, a fost un vizionar care a reușit să încalece mistrețul cu colți de argint și ochi de xenon al presei de ficțiune, să-i bage un jalapeno în fund și să-l facă să zboare.
De la faimoasa nălucă din Constanța (cred că era Constanța, suna estival oricum), care fuma pachetele de țigări ale proprietarului apartamentului pe care îl bântuia, la mașinăria adevărului dotată cu 3 becuri, roșu, galben și albastru care, legată chiar și la o înregistrare, putea să spună dacă personajele din film mint sau nu (roșu mint, albastru spun adevărul, galben-nu știu). De la Elodia, la Lorin Furtună și Bafometos Androginul, Satana care atacă energetic călătorii in tren dacă îl lași să stea pe scaunul 66, OTV a oferit extraordinare happeninguri, demne de Tate Modern sau MOMA New York sau, fie, măcar de MNAC-ul nostru cel trist.
Presa de ficțiune.
La aproape un secol după Tristan Tzara și Dadaism, reușim să introducem un curent literar extrem de puternic, care practic mută o întreagă țară într-un teritoriu fictiv, dar nu suntem capabili să îl înțelegem și să îl susținem, să îl promovăm ca pe o formă de exprimare artistică definitorie pentru un popor incapabil să suporte realitatea imediată.
Păcat de găina care a născut pui vii. Ar fi meritat ca aceștia să crească într-o țară mai puțin xenofobă în ceea ce privește personajele imaginare.

3 comments
  1. cristi said:

    Permite-mi o observatie; numele corect este Tristan Tzara, cred ca orice incercare de licenta poetica aici nu-si are rostul. Altminteri, super bun si adevarat articolul, felicitari Ralu!

    • feher said:

      schimbat. corect. multumesc.

  2. Florin said:

    Ce naște din pisică, șoareci … Îmi aduc aminte ce lingău era tac-su față de Ilici.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: