Biserica are ceva de sediu de bancă, o încropeală de plăci de marmură maro lucioase lipite în grabă cu ciment, proporții greșite, ca într-un desen de copil care face veverița cât copacul și capul vânătorului de 8 ori mai mic decât cizmele.
Cepele aurii de pe cupolă, cinci, strălucesc optimist-absurd de la depărtare. Întregul peisaj are ceva de Brobdingnag. Clădirile sunt prea mari ca să pară cochete, delicatețea detaliilor dispare în dimensiunile XXL ale acestui oraș generos cu lățimea, înălțimea și lungimea.
Ușile Bisericii clădite pe sânge (așa aș traduce Church on Blood) sunt închise. De undeva de jos o voce de bărbat urmată de un cor de femei înalță un imn ca pe-un balon meteorologic, cântecul trece printre femeile cu broboade care împletesc coroane, pe lângă statuia țarinei cu mâna ridicată, încremenită într-o veșnică și imposibilă încercare de a se feri de gloanțe, mă ia de braț și mă duce în subsolul bisericii unde este capela în care sunt desenați toți, Nicolae al II lea, țarina Alexandra, copiii Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și Alexei, toți cu fețe prelungi, ochi mari și aura galbenă în jurul capetelor, ca și cum le-ar fi așezat pe niște perne în formă de farfurie.
Aici au fost omorâți, în beciul casei Ipatiev dărâmată în 1977 de Boris Eltsîn, șeriful de atunci al partidului comunist din Yekaterinburg care, apropo, s-a chemat Sverdlovsk după numele unui lider bolșevic despre care se spune că a ordonat uciderea familiei Romanov. De ce a dărâmat casa? De teama pelerinilor care își făceau drum an de an, din ce în ce mai mulți ca să aprindă o lumânare în locul în care neamul țarului a fost stins. Ar fi trebuit să demoleze întreaga stradă, să construiască o unitate militară, un reactor nuclear, un puț care să te scoată pe partea ailaltă a pământului, taman în Kentucky.
Pelerinii au continuat să vină și, după 1991, autoritățile libere și independente au decis să construiască urâțenia asta de biserică și să îi canonizeze pe Nicolae, Alexandra și copiii lor, să le pună farfuriile aurii sub cap de parcă asta ar șterge asasinatul.
O femeie dă cu T-ul pe hol, e un ușor miros de clor amestecat cu tămâia care iese din beci însoțită de vocea preotului și mormăielile enoriașilor.
Azi, pe 16 iulie, se fac 99 de ani de când Romanovii au fost ciuruiți și ecaterinburghezii, foști sverdlovskezi mănâncă înghețată și vată de zahăr și se dau cu șalupe nervoase pe apa Isetului. Șalupele accelerează, fac opturi, fetele țipăăă, aaaaaa, cum au țipat și Olga și Tatiana în fața plutonului de execuție, a lui Yurovsky și Nikulin și Ermakov, dar strigătele nu trec de samba care urlă din boxe pe terasa centrului Eltsîn, clădirea care conține muzeul dedicat lui Boris, primul președinte ales de ruși în peste 1000 de ani de existență.
E făcut din banii statului muzeul, inaugurat în 2015, a venit Putin și Medvedeev să zică două vorbe și să se bucure de opera lui Ralph Applebaum Associates, probabil cei mai buni designeri de muzee din lume.
Și aici, în răcoarea unui veșnic început, Boris Eltsîn ne este arătat pe rând dizident, înfruntând partidul, ca un Constantin Pârvulescu epuizat de apăsarea propagandei gorbacioviste. Apoi Făt Frumos, așezându-se curajos în fața balaurului pucist din august 1991, băgându-l pân la țâțișoare în pământ în cele 3 zile de epică bătălie de stradă, apărând Casa Albă și firavele mlădițe ale democrației. Apoi e președinte, reformator, privatizator, fiu îndurerat de moartea mamei, tată înduioșat de soarta poporului care încă nu înțelege că înainte de zori trebuie să treacă lunga noapte a tranziției.
Și apoi vine un nou octombrie, luna revoluțiilor rusești. E 1993 și Boris cel gras și alb, un munte în viscol iernatic, trebuie din nou să lupte, tancurile sunt iar pe stradă, baricadele împart poporul în cei care se uită înapoi și cei care privesc înainte. Binele învinge și de această dată dar nu e ușor să fii erou, nu e ușor cu oamenii ăștia să nu îți crape inima.
În ultima cameră e biroul lui Boris, original, adus de la Kremlin, cu telefoane și busturi de bronz, așa cum era decorat în 31 decembrie 1999 când l-a rugat pe Vladimir Putin să aibă grijă de Rusia apoi s-a suit pe balustrada istoriei și a sărit karenian, într-un elegant echer, în apă.
Bravo Ralph Applebaum. Este probabil cea mai spectaculoasă expoziție din lume, o operă de artă, o rescriere copioasă a istoriei, un machiaj impecabil și un montaj strălucit care reușesc să facă pepenele să pară șurubelniță și ursul să fie identic cu o cutie de cremă de ghete.
Totuși, e imperfect. Lipsește ceva.
Capul pe farfuria aurie.
Canonizarea lui Boris, primul președinte al rușilor într-o mie de ani.
Bag seama că pentru asta trebuie să fii dus într-un beci, așa cum puciștii din octombrie 1993 își propuseseră. A câștigat atunci 6 ani de președinție dar a pierdut veșnicia.
Niciodată Eltsîn nu a avut viziune.
Niciodată.