Unde ești tu Moise oare?

Cocoșați sub prosoape și cearceafuri de plajă, trec negri svelți și pakistanezi cu ochii-nfundați în orbite, tălpile șlapilor aruncă-n urmă nisip și pietricele, ca invitații la nuntă în filmele americane pumni de orez peste miri.
Încep la 9 jumate și termină seara la 7. Picioarele croșetează kilometri. Uneori se așează, rupți, la marginea falezei, beau un gât de apă, privind în zare. Nu fac baie. Marea nu e pentru ei ceea ce este pentru mine sau pentru John din Londra sau pentru Jordi din Barcelona, distracție, relaxare, răcorire, sport, bucurie, confirmare a succesului.
Pentru Jalal și pentru Oladele, marea este un zid care îi ține departe de familii. Și care îi protejează de sistemele politice din țările în care au avut ghinionul să se nască și din care au fugit.
Marea e o paranteză care îi salvează și îi frustrează, ca atenția excesivă a unui părinte în fața prietenilor atunci când ai 15 ani.
Englezii trebuie să intre în izolare pentru 2 săptămâni după ce au fost în vacanță în Spania. Sunt mii de oameni în situația asta, prinși cu chiloții jos de decizia guvernului britanic, bieții oameni, vor trebui să se înțeleagă cu șefii, poate unii nu vor putea să muncească de acasă, poate vor fi concediați, poate vor fi penalizați.
Vaiere. Îngrijorare. Retorică plină de empatie. Se vorbește despre victime.
Se vorbesște despre lipsă de organizare.
Se vorbește despre măsuri absurde.
Se vorbește, pe de altă parte, despre planuri de a distruge omenirea. Despre intrigi sofisticate și organizații coerent structurate care crează haos.
Ori suntem golani, ori nu suntem?
Ori suntem organizați, ori suntem descreierați?
Ori suntem idioți, ori suntem geniali?

În 28 iunie 1914, un băiat cu un revolver punea în mișcare transformarea planetei. Noi superputeri, noi industrii, noi ideologii, noi tehnologii, noi moduri de a muri, noi moduri de a ne ține în viață.

Nu știu cum a fost vremea pe 28 iunie 1914 când Gavrilo Princip l-a împușcat pe Franz Ferdinand și nici cum era pe 28 iulie 1914 când imperiul Austro-Ungar a trimis o telegramă Serbiei, declarându-i război. Dar sunt sigură că pe coasta Mediteranei, undeva trebuie să fi fost soare și câțiva turiști care au fost nevoiți să-mpacheteze umbreluța și șezlongul și să arunce la pescăruși sandvișurile cu viețile lor vechi. Unii au plecat pe front, alții au murit de gripă spaniolă, alții și-au pierdut un ochi sau o mână sau mințile, alții au ajuns președinți și generali.
Dar nimic nu a mai fost ca înainte.
Hărți, nume de țări, nume de monarhi sau președinți, alianțe.

Spre deosebire de acum când totul, dar absolut totul, a rămas neschimbat.
Nu avem revoluții, nici războaie, nici măcar episoade noi din Curb your enthusiasm pe HBO.
Prețurile sunt neschimbate, berea e rece și 2 săptămâni de carantină trec într-o clipită. Singurele victime sunt Jalal și Oladele care vând mai puține prosoape și colace tip flamingo. Marea e mare și nu-i niciun Moise să o despice pentru ei.