Statuile milionarilor în teniși

Unii oameni fug în muncă, alții în alcool și iarbă, alții în trecut și cărți sau colecții de ceasuri, unii în grădinărit sau pe bursă sau la curve. Mie îmi plăcea să fug în călătorii. Te sui în avion și identitatea ta se schimbă, ești altcineva tocmai pentru că nu te știe nimeni. În 2017 am mers în Rusia și am luat Transsiberianul.
Acum 3 ani pe vremea asta eram în Krasnoyarsk, trecând tâdâm-tâdâm-tâdâm-tâdâm, fluvii enorme peste poduri făcute de extratereștri, doar că erau niște extratereștri ghinioniști care ocupaseră trupurile unor deținuți politici trimiși de Stalin în Siberia să construiască poduri și să moară pe planeta asta care nu este acasă.
Au furat, dar au și făcut.
Asta e mantra lumii post comuniste care se înclină în fața sarcofagelor tehnologiilor moarte: ce vremuri, universul era o vietnameză chircită să-ți facă pedichiura, o tu, Mamă Rusia!
Nostalgia e toxică. Și e gratis. Și a doua zi nu te doare capul. Te doare după 20 de ani. Când e prea târziu să iei un algocalmin.
Nostalgia e cea mai mare creatoare de statui. Cioplește ca nebuna în piatră chipuri ale unor oameni despre care nu știm nimic decât ceea ce vrea nostalgia actualului regim să ne spună.
Trec pe faleză și văd, deasupra unui bust, un liliac și creierul meu bolnav se sperie. Doamne, au făcut deja statuia Covid-19, cât de demenți pot să fie?
Nu sunt. E Facundo Bacardi, creatorul imperiului romului. Liliacul e logoul Bacardi.
Creierul, săracul, e supraîncălzit de tensiune și, în același timp, plictiseală. Vrea să găsească legături, să facă salturi, să descopere butoane ascunse.
Dacă nu mai poți să călătorești, te refugiezi în conspirații.
Pe vremuri totul era mai simplu. Lumea era condusă de evrei, lumea era condusă de bogați, lumea era condusă de ocultă.
Oculta era albă.
Acum totul e gri, bogații umblă-n teniși și tricouri de la H&M și nimeni nu mai face poduri peste fluvii decât pe hârtie.

 

 

Din iulie 2017, am scos postul ăsta

Kuzma are artrită, binoclu și șapcă de lup de mare.
Degetul mijlociu de la mâna stângă este întors spre palmă și înțepenit într-un “sol” prins pe o chitară nevăzută. Sau poate un “la”.

E singur pe băncuța de beton din fața parcului din Divnogorsk. Prin fața lui trece Eniseiul tăcut, ca o asistentă pricepută care nu știe să nu facă zgomot, să deranjeze bolnavii.
Kuzma e surd, nu ar auzi dacă Eniseiul ar tropăi. Dar are încă ochii buni. Zice că, prin binoclu, vede vara urși pe malul celălalt al fluviului. Și iarna vede vulpi.
Vede și vremurile bune, ălea care sunt undeva la 50 de ani în spate?
Dacă închide ochii, le vede.
A fost și el unul dintre pionierii care au ridicat-pe atunci-cel mai mare dig din lume. Krasnoyarsk. Acum nu mai e cel mai mare. Au făcut chinezii și nu mai știu cine, alte diguri mai mari și chiar și rușii au făcut un dig mai mare, mai jos, tot pe Enisei.

Construcția a început în 1956 și s-a terminat în 1972.

A fost făcută cu prizonieri?
Hm, foarte bună întrebare spune Larisa. Oamenii care au construit digul de la Krasnoyarsk erau pionieri, tineri înviorați de adrenalina eroică a câștigării marelui război patriotic, 20 de milioane de morți căzuți pentru ca ei să aibă o țară liberă, o țară prosperă, cu uzine de aluminiu și fabrici de armament și câmpii petroliefere din care sonde să aducă la suprafață petrolul care să propulseze economia de sub steagul cu seceră și ciocan.
Pionierii ăștia au venit cu corturi și conserve de pate, cu pită și bricege. Și mai întâi au pus dinamită să spargă muntele ca să facă șosea până la locul unde urma să fie digul. Apoi au pus cortul, ceaunul pe foc, au scos acordeonul, au cântat un pic, au dormit puțintel și au trecut la treabă. 16 ani și au făcut cel mai mare dig din lume. Și numai după aceea, după ce au terminat megalitica întreprindere, și-au construit blocuri din prefabricate pe malul Eniseiului, la Divnogorsk. S-au așezat pe băncuță, s-au uitat la râul curgând molcom, la vulpile de peste apă și și-au zis: am făcut-o și pe asta.
-Tu crezi că pionierii ăștia erau oameni liberi?
Larisa așteaptă să-i răspund.
Ridic din umeri. Câți dintre noi suntem liberi? Aș zice că niciunul.
Înainte să fim prizonierii unui sistem totalitar extern, suntem prizonierii  ideologiilor, religiilor, genelor, familiei sau educației.

Totuși, prizonierii nu au muncit chiar degeaba. Statul a plătit ceva, niște bănuți. Dar adevărata recompensă a venit din mulțumirea de a fi contribuit la propășirea cauzei..

Orașul e mort.
Mort dar curat.
În parcul din spatele băncuței de pe care Kuzma urmărește urși, crește iarba verde cu spice galbene, până la genunchi. Sunt flori de trifoi vișinii, gigantice, ca sufletul rusului care moare măreț, în zeci de milioane, care trăiește grandios în căi ferate uriașe alergând peste mii de poduri și kilometri, din Baltica în Pacific.

Ce-i asta?

În iarba parcului este un triunghi de beton ca o poartă stelară făcută de niște designeri din Mizil. Pare o bucată de construcție orfană, uitată aici de pionierii grăbiți.

Este monumentul dedicat muncitorilor care au stat 18 ani în corturi, terminând mai întâi digul și abia apoi făcându-și lor case.

Larisa zice că dacă îți pui o dorință și treci pe sub cortu de beton, cu ochii închiși, ți se va îndeplini.

Materialism-dialectic-științific-superstițios.

Orașele rusești sunt presărate cu statui din bronz: îndrăgostiții, fotograful, bancherul, câinele-cel mai bun prieten, turistul rătăcit. În Ekaterinburg e chiar și statuia omului invizibil. Desigur, doar pe hartă, fiind invizibil nu o vezi la locul indicat.
În urâțenia atemporală în care a fost aruncat, între blocuri slute, chioșcuri strâmbe și un patriotism anchilozat în statui ale lui Lenin privind încruntat peste piețe, rusul își regăsește umanitatea caldă lângă bețivul de bronz lățit vesel pe banca de pe strada pietonală.
Trec pe sub cortul de beton și îmi doresc să fiu tânără iar. Ne întoarcem spre oraș pe șoseaua întortocheată. Rușii îi spun limba soacrei.
Ne oprim undeva pe un dâmb de unde Eniseiul pare că stă într-un ștau cât vezi cu ochii. Aici, pe dâmb, e statuia sturionului, regele peștilor, titlul cărții scrise de autorul x care a locuit aici, în satul de la poalele dâmbului.
Statuia e din aluminiu și fier.
E urâtă. Cartea sper să fie mai bună.

Oare cine a făcut statuia asta a fost un om liber?