Am scris săptămâna trecută despre evacuarea muzeului etnografic din Bran care a cerut lui Dumnezeu și Ministerului Culturii ajutor ca să-i apere de fiica fostului primar din Bran și soțul dumisale, consulul onorific polonez, care au cumpărat pe șase nuci și trei pioneze terenul de sub muzeu și acuși…

…După obținerea acestui act, Sanda Reit și Janusz Szalinski au demarat procesul de executare silită. În acest moment, Muzeul Etnografic Bran este închis publicului. Cei doi proprietari au lansat Ministerului Culturii o ofertă de chirie, iar potrivit surselor Libertatea, aceștia cer statului român 10.000 euro pe lună ca Muzeul să poată funcționa în continuare. (bizbrasov.ro, 3 iulie)

Ministerul Culturii știți ce va face, nu? Va plăti, că nu dă de la tac-su, ci de la buget. Care buget e făcut din banii noștri, că doar nu din banii lor, că ei nu plătesc taxe. Toți sunt exceptați, că sunt revoluționari, victime ale comunismului, au certificate de handicap, de luptător, de crescător de peștișori de aur, acte și dovezi că ei nu trebuie să plătească impozite, doar tu, boul. Din care bani, ca să salveze muzeul, Ministerul Culturii va plăti perechii de tâlhari de la Bran 10.000 de euro pe lună.

Scrie în articol că fiica primarului a dat pentru terenul de 10.700 de metri pătrați în buricul Branului suma de 125.000 de euro, plătiți și ăia în doia ani, în rate.

Am și eu 6000 de euro puși de-o parte pentru vremuri grele.
Vreau să cumpăr Adamclisiul. M-am gândit să fac o benzinărie-șaormărie, cu de toate.
Și după ce cumpăr, o închiriez pe 66.000 de euro pe lună statului, să-și lase pietrele de pe vremea castrului roman.

Eu zic că n-are cum să nu mă ajute Ministerul Culturii și Dumnezeu să fac și eu o afacere, că doar nu o fi Mniezăul catolico-protestant mai șmecher decât ăla ortodocs.

Am scris povestea de mai jos la moartea lui Vadim, când Mihai I era la fel de viu ca regele fotbalului, în una din cele două vizite la Peleș care m-au convins că Brâncuși ar fi fost mare dacă ar fi știut să sculpteze La mulți ani într-un pepene roșu.

`Coroana regelui a fost făcută din oțelul unui tun turcesc capturat la Grivița, în timpul Războiului de Independență.`
Ghida din Peleș are picioare lungi și voce mică, trebuie să te strângi aproape să o auzi scoțând pe gură panglici de numere, date, descrieri seci, arhitectul ceh și sculptorul neamț, candelabrul cu nșpe becuri și oglinda tăiată pe dimensiunile…scoateți carnețelul și notați. Copiii se plictisesc. Privesc cu ochi goi salonul franțuzesc și pe cel turcesc unde fumau doamnele din Peleș, ascunse, căci nu se cădea femeie să fumezi în public.
Biblioteca avea un pasaj secret. Ghida are o tentativă de stârnire a interactivității: `care credeți că este ușa secretă? Priviți coperțile cărților, unele dintre ele arată mai ciudat.`
Familia de cercopiteci în fâș foiește ușor stingherită. Cum adică unele arată mai ciudat? Toate cărțile arată al dracu de ciudat.
Copiii încep să scârțâie și vor afară. Singurul lucru care îi mai animă e sala armelor și pielea de crocodil în care e îmbrăcată sabia persană, `care e bre? dă-te făi un pic mai încolo, ce te-ai pus ca o vită în față?`-își mângâie un vizitator consoarta.
Turul s-a terminat. Suntem eliminați, rectal, ca un supozitor netopit, prin ușa de gnom din dosul castelului pe care statul român plătește lunar o chirie de vreo 12-13.000 de euro proprietarului de drept, Casa Regală.
`Al dracului bâlbâitu`, zice un moș, `uite cum face el bani pentru stearpa aia de fii-sa, de la noi.`
Cățărați pe statuile leilor care sprijină balustrade, copii de români zâmbesc către părinții lor care îi pozează, întorcând nepăsători fundul indicatoarelor care imploră publicul să nu se suie pe statui.
Câțiva nemți aruncă monezi în apa havuzului lângă care un grup din Israel face apelul membrilor împăștiați: Rachelaaaaa, Leeevi, Miiiiiiriiii!!!!
Pe bănci, români osteniți deplâng moartea tribunului care a fost mai bun ca Iorga și mai patriot ca Burebista, mai poet ca Eminescu și mai luptător decât Ștefan cel mare și sfânt. Sfânt-sfânt, dar sigur a avut și el păcate mai mari decât tribunul care, ce-a făcut domle? A zis și el niște poezii pentru Elena Ceaușescu, de când e asta o crimă? Dar cât bine a făcut țării, de ce nu zice nimeni?
Pe sub copacii de pe aleea pețiol care leagă Peleșul de mănăstire, țigani rubiconzi vând păhărele cu zmeură și bumerange cu 3, 5 și 8 lei. O băbuță are pe tarabă trenulețe chinezești, biscuiți și măști Anonymus.
Gunoiul a umplut râpa din stânga. Mă uit la copaci și mă gândesc că sunt niște pomi care fac gunoi, înfloresc primăvara cu flori din pungi roz-bleu și apoi, în iunie, coc peturi de 500 și, dacă e vreme bună, chiar de 2 litri jumate.
Când vine toamna, pungile și peturile cad, se strâng la baza copacului mamă.
Și pentru că nu poți să faci o țuică din fructele ăstea de plastic, le lași acolo să se strângă, că de putrezit, nu putrezesc niciodată.

Jeg. Kitschioșenie. Bunăstare de plastic.
Turistul străin își ascunde greu dezamăgirea sub un rictus care mimează acceptarea.
Doamne cât de murdar e!!!
De ce mă mir că nimeni nu strânge nimic?
Când ai un premier penal, un guvern de penali, un parlament de penali, administrații locale pline cu oameni murdari, care s-au învățat să doarmă în jeg, să se facă covrig între leșuri și rahați, de ce mă mir eu că gunoiul va acoperi castelul Peleș, Sinaia, Valea Prahovei, România?

PS. Dacă ar fi fost regele acum aici i-aș fi recomandat să-și făurească o coroană din plasticul strâns și reciclat pe domeniul său. Marea coroana de plastic pentru regele din țara nesimțirii al cărui tribun tocmai e înmormântat cu onoruri militare și focuri de armă. Gunoi băgat în pământ sub gunoi care crește nestingherit deasupra.

Am citit de curând prezentarea unei companii. Cu litere bolduite, corporația (de fapt un băiat cu vestă, coșuri și cămașă Braiconf) și-a declarat misiunea care era, nu cum ar crede orice om întreg la minte, să facă bani pentru acționari.
Misiunea companiei de produse de igienizat baia și bucătăria era să propăvăduiască poezia lui Yeats, să aducă pacea în Teritoriile Ocupate și, în general, să salveze sufletele celor care curăță faianța cu produsele corporației.

Când am citit misiunea, m-am gândit la oameni și cum își pun ei în pantofi socluri de minciuni care să-i facă să pară mai înalți.
Nimeni nu se încurcă defel cu eufemisme, sărând gros slana cv-ului cu superlative: doctor, expert, analist, guru.

Ca orice hoț care știe să miroasă un alt hoț, oamenii care au tocuri înăuntrul pantofilor, se prind imediat când văd un alt cetățean clătinându-se în mersul lui nesigur pe vârfuri. Hoțule, impostorule, ce treabă are tix-ul cu The center cannot hold?
Huo!!!, se reped unul către altul impostorii, dar nu se apropie, rămân la distanță scuipând și arătându-se unul pe altul cu degetul, atenți ca răsuflările iuți care le țâșnesc din nări să nu-i dărâme.

Văd din ce în ce mai des genul ăsta de oameni. În mod ciudat, 90% dintre ei sunt bărbați.
Un reporter de radio fără merite, talent sau cultură care și-a declarat misiunea de a le spune colegilor de presă că fac interviuri de rahat.
Un băiat cu studii afară care, în goana lui de a fi de toate, de la secretar, la scriitor, apicultor, traducător, a uitat că nu este nimic.
Un alt domn care confundă confuzia cu geniul, crezând că trei cărți citite te fac expert, care nu are nicio problemă să vorbească despre orice, de la bucătărie peruană, la arta caligrafiei sau cum să compui o simfonie pe telefonul mobil.

Și atunci mi-a picat fisa că suntem victimele mamelor acestor bărbați, mame care i-au crescut strâmb, care i-au pus să care ghiozdănele pline cu bolovanii așteptărilor lor. Misiunea și viziunea mamelor corporații.
Să o faci mândră pe mama, nu contează cum.
Și băieții ăștia, cocoșați de dorințele mamelor care i-au cumpărat cu biciclete, telefoane, blugi și bani de droguri, au început să mintă: da mamă, normal că am făcut, da mamă, desigur că nu fumez, da mamă, bineînțeles că am fost la meditații și vorbesc perfect germană și visez fizică și sunt beton la drept comercial.
Și apoi au început să creadă minciunile lor.
Și cum să-i explici tu reporterului mediocru că e mediocru când el s-a mințit 20 de ani că este cel mai bun și doar restul lumii se încăpățânează să nu vadă asta?
Cum să îi spui confuzului că nu poți să vorbești despre balene doar pentru că ai citit Moby Dick când aveai 12 ani și nici fostului student la Copenhaga că nu este cu nimic mai cetățean european decât tanti Gina din Vaslui care culege căpșuni lângă Alicante?
Nu poți.
Înconjurați de frustrați, impostori și mincinoși, sperăm că va apărea într-o zi un brand a cărui misiune este să oprească mamele de băieți să își mutileze copiii.

Am scris postul ăsta acum 2 ani.
Mama își iubește băiatul.
Băiatul ei este lumina ochilor ei.
Este bucuria mușchilor ei faciali.
Este șlagărul care îi gâdilă urechile.
E mândră de el, că seamănă cu ea, isteț, descurcăreț, frumos, curtenitor. Toată lumea o felicită pentru cât de bine l-a crescut, pentru manierele lui extraordinare, pentru bunul lui simț.
Mama ar face orice pentru băiatul ei. Și ar vrea ca și noi, ceilalți, să facem orice pentru băiatul ei. De exemplu, tu ar trebui să ai grijă ca el să își ia pastilele, că știi că el e bărbat și știi cum sunt bărbații, uită să-și ia doctoriile. Și tu ar trebui să îi ții banii, că știi cum e, el e bărbat, nu se descurcă cu banii. Și tu ar trebui să ai grijă să mănânce, că știi cum sunt bărbații, dacă nu le dai să mănânce, ei nu mănâncă.
Niște handicapați.
Niște retarzi.
Niște pierde-vară.
Icoana băiatului mamei s-a crăpat pe mijloc.
Nu are serviciu băiatul și dacă totuși are unul, nu are serviciul pe care l-ar vrea mama. Nu are casă băiatul și dacă totuși are, nu stă în locul în care mama ar vrea să stea. Nu are gusturi la femei băiatul. Și dacă totuși găsește o femeie de treabă, atunci e doar norocos și norocul lui va dispărea mâine-poimâine.
Bietul băiat. Niciodată expulzat total din burta mamei, o sarcină extrauterină care continuă să se bălăngăne între picioare, încurcând părintele la mers.
-Dar doamnă, fiul dumneavoastră știe să-și ia pastilele, e isteț.
-E isteț pe dracu, ascultă-mă pe mine, nu se descurcă deloc. Îți zic, nu am încredere să îl las să facă nimic. Nu seamănă cu mine. Cu taică-su e leit. Împiedicat, capul în nori. Dacă nu aș fi eu, i-ar fi mâncat pe amândoi șobolanii.
Cândva un brav spermatozoid a reușit să fecundeze un dârz ovul. Să dea Dumnezeu să fie sănătos, atât îmi doresc, și-a spus tânăra mamă. Apoi, încet-încet, pe lista de rugăminți adresate lu Ăl de Sus au intrat: să fie cuminte, frumos, deștept, calm, ascultător, descurcăreț, să aducă note bune, să facă bani mulți, să fie mereu disponibil, să nu bea, să nu se drogheze, să nu aducă femei acasă, să găsească una cu bani, să nu semene cu tac`su, să nu voteze cu Nicușor Dan, să nu dea banii pe prostii.
Dezamăgirile se divizează ca o celulă isterică de cancer și mama spune: cine m-a blestemat pe mine să am un copil ca tine?
Mama.
Își iubește băiatul, e lumina ochilor ei, bucuria mușchilor ei faciali, șlagărul care îi gâdilă urechile. Doar că nu îl respectă.
Și nu crede că poate să facă nimic. Nici măcar să își ia pastilele.
Cu picioarele rupte de tiranica iubire maternă, băiatul își ia locul pe trotuar, alături de ceilalți mutilați care așteaptă cu mâna întinsă să primească niscaiva iubire.
-Suntem șapte frați acasă și niciunul dintre noi nu semănăm cu mama. Dați-ne și nouă un picuț de lăv!