Occidentul și păcatul neputinței
Prima oară când am ajuns în Occident a fost la Maastricht, în 1998. Era noiembrie, târg de Crăciun, mirosea a goffre, dulceag dar nu grețos și lumina cădea pe oameni și locuri cu o blândețe albă, de ninsoare tăcută, acoperind temerile mele de est-european sălbăticit de comunism, nimeni nu o să-mi dea în cap dacă merg singură pe strada asta. Sau dacă intru în barul ăsta. Guldenii erau colorați, căciulile și gecile erau colorate, vitrinele sclipeau și cred că pentru prima oară am reușit să văd fericirea 3D, vie, scoasă din insectarul unde am prins-o-n ac, bieți entomologi incapabili să vedem diferența între muște și fluturi.
A doua oară, în 1999, am stat 2 luni în Bruxelles. Aerul mirosea a noapte la ora 11 dimineața, era februarie, caldarâmul era umed, pixeli de nori. Mi-am luat un palton de la second-hand și ghete și am sperat că nu se vede sărăcia mea, de om care se freacă de pietre ca să prindă miros de Occident.
Stăteam cu orele la terase, aveam un laptop cât o plită cu 4 ochiuri, puteam să gătesc tocănițe enorme și sarmale pe laptopul ăla, nevinsând la wifi, google și social media.
Mă plimbam între istorii de sute de ani și adulmecam goffre și cartofi prăjiți și scoici. Iar bătrânii lor beau beri și cumpărau diamante și nu miroseau acru, ca bătrânii noștri.
Mi-am dorit să nu îmbătrânesc în România. Să fug la timp cât să nu put a chiftele. Să mă ascund într-o mansardă, în Porto. Să croșetez, să îmi iau pisică, să gătesc sarmale cu bacalao.
Și apoi am întâlnit o doamnă în vârstă, plecată de 30 de ani din țară, care, deși a mâncat goffre, miroase a merluciu prăjit.
Și mi-am dat seama că mulți dintre cei plecați, trăiesc, de fapt, lângă aragazuri, în bucătării din garsoniere comfort 2.
Sunt la fel de mici și răi, dornici să te facă să vezi că ei sunt întregi și tu doar o umbră pe care au lăsat-o în urmă când au plecat din țară. Evadați care se asigură că nimeni nu mai părăsește pârnaia din care ei au fugit, devenind chiar ei temniceri.
Nu ai dreptul să ceri o țară ca afară, dacă tu ești înăuntru.
Doar ei au drepturi, tu, sclavul rămas, ai doar obligații.
Vor să fie răsplătiți pentru că i-ai ascultat. Vor să fie respectați pentru că i-ai plătit. Vor să fie ceremonios tratați pentru că ei nu sunt ca tine.
Mă uit de 25 de minute la un bătrân, singur, cu un pahar de vin în mână, un satelit cărunt al meselor unde cheflii se simt bine într-o seară de vineri.
Trebuie că e din Europa de Est.
Frânt, confuz, nu știe ce să facă.
În fața bisericii Sfântu Sebastian, zace străpuns de săgeți, expus în neputința lui de a mirosi, ca restul de bătrâni, a empatie, iubire.
Și goffre.
Un câine pitic îl adulmecă și latră scurt.
Occidentul e departe de noi, păcătoșii care nu pot să învețe binele din pereții de turtă dulce ai bisericilor de lângă noi.
feher 
E lipsit de sens să dăm vina pe bătrâni, nu au ales ei în ce lume să trăiască. Părinții mei prinseseră sărăcia cruntă de după război și nu i-a întrebat nimeni dacă vor sau nu tancurile sovietice în țară, așa au fost vremurile. Dej a cooperat cu Hrușciov în timpul revoluției din Ungaria din 1956, iar asta a ajutat la retragerea trupelor sovietice din România în 1958, însă tot asta a dus ulterior și la naționalismul dement al lui Ceaușescu.
În anii ’80, țările est-europene care mai aveau trupe sovietice de ocupație (RDG, Ungaria, Cehoslovacia) o duceau semnificativ mai bine decât România. În timp ce ”sub conducerea înțeleaptă” a ”stejarului din Scornicești”, românii se băteau la propriu de la mâncare, la cozile din spate de la Alimentara. Așa cum era de așteptat, oamenii tratați de către autorități ca și cum ar fi fost animale, au sfârșit prin a se comporta exact ca niște animale. Însă comportamentul animalelor în țarc e cauzat de cel care le ține în țarc, nu de altcineva.
Acestea fiind scrise, resentimentele la adresa bătrânilor sunt complet deplasate. Un pic mai multă compasiune nu strică nimănui, mai ales pentru cine se laudă cu un temperament de stânga.
Bine spune Harald, ai nostri au fost calcati de istorie cu senilele, n-au avut de ales, ghinionul lor ca s-au nascut atunci, si mai ales, acolo, ca tinuturile alea sint blestemate nene, parca nimic nu rezista, toate se darima, ca in Manole mester mare. Poate ca daca am fi fost sub rusi ar fi fost mai bine decit sub ceasca, e posibil, dar asta n-o s-o stim niciodata. IAr cu batrinii, da, trebuie respectati, dar nu toti, ca oamenii sint la fel, adica nu se schimba, care a fost tiritura in tineretze e si acum (cu rare exceptii), si de asta respecti pe batrinul civilizat, nu chiar pe oricare. Fiecare cu viata lui. Nu sintem obligati sa facem nimic pentru nimeni. Decit daca ne impinge constiintza. Am vazut prin strainatatea asta de toate, de la abis la plus infinit, dar mai mult abis. Multa lume, putini oameni. Si ai nostri romani breji, la fel, multi, dar putini in realitate, si unii cu figuri mari, desi prin vest nu impresionezi pe nimeni, ca fiecare e cu treaba lui. Asa e lumea, complicata, daca imi e permis sa filosofez.
HAi bre ca miros misto chiftelele, ca acuma chiar mi-ai facut pofta. Eu pe bune ca nu am nimic cu nevasta care miroase a mincare buna, ca ma indeamna la amor mirosul apetisant (cind e). E ce-i place fiecaruia. Bine, una e sa gatesti ceva bun, mai intra miros de mincare in piele, dar faci dus p’orma nu stai asa ca la fast food:)))
Și eu m-am oprit la chiftele. Bunicuța care miroase a chiftele nu trăiește degeaba. Are o familie. Are un rost.
Ii doresc lui Feher să-și găsească rostul. Mi-e dragă și mi-e greu să asist la zbuciumul căutărilor ei. Scrisul e excepțional, dar nu vindecă.