Viață pe credit, doar cu buletinul

Varză, cartofi, cărți, bigudiuri, 2 pisici, purici, 2 ani într-o ascunzătoare, 8 oameni. Anne Frank are un caiet în care intră ca-ntr-o pădure, îi vezi rochia după un semn de întrebare, pantoful pierdut la începutul unei fraze care descrie solitudinea găsită doar la veceu de către domnul Dussel, țâfna doamnei Van Daan, scârțâitul patului rămas prea mic și prelungit cu scaune în care-și doarme eroina visele, așteptarea sfârșitului războiului.
Nu știu de ce m-am apucat să citesc acum jurnalul Annei, fata care va muri de tifos în februarie 1945, într-un lagăr de concentrare, după ce s-a ascuns 2 ani cu familia ei și alți 4 evrei într-o clădire din Amsterdam.
Dar povestea ei este o palmă, jaaaap, care-mi mută capul într-o parte mie, supraviețuitorul vremurilor ăstora nedemne, cu Netflix, coafor și botezuri cu 97 de persoane, în care ne dăm cu curul de pământ că nu avem parte de Crăciun la ski în Austria și nu putem să mergem la sală sau la restaurant să dansăm pe Jerusalema cu viitoarea șefă a comisiei de finanțe din Senat.

Ceva e stricat în noi.
Ne-a rămas ceva între dinți, acum 30 de ani când am tras de elasticul de la chiloții istoriei în timp ce îi strecuram o hârtie cu Bălcescu în sutien, lasă-ne și pe noi dragă istorie să te mângâiem pe buci.
Ceva s-a stricat în noi, de la țichiul ăla rămas între dinți, poate, avem mereu un gust acrișor, de carne frecată cu oțet ca să nu-i dibuiești putreziciunea.
Ne pute.
Când deschidem gura pute.
Și nu e de la Glina și nu e de la canalizare. PUTE din gură.
Pute când vorbim dar noi nu înțelegem asta și continuăm să o facem, să vorbim, să ne plângem, să spunem că suntem generația de sacrificiu, generația rătăcită, pierdută, murată, gonflată, secerată și apoi întrebăm: hei, ce seriale mișto recomandați? și ce ați mai gătit? și ne trece.
A trebuit să mă trezesc de dimineață și câinii urlau la 7 și mașinile vâjâiau și claxoanele mugeau și mi-am adus aminte cum eram noi zidiți, ca Anne Frank, împreună cu alte 22 de milioane de oameni spre 23, într-o garsonieră fără apă, căldură și curent și ascultam Taaaaa, Na-na-na-na, na, na, na, na, na-naaaaa, Rapsodia Română izbindu-se de bezna scărilor blocurilor, Actualitatea Românească la Europa Liberă, și ne uram atunci mai puțin pe noi pentru că îl uram pe Ceaușescu mai tare.
Sau ne uram la fel de tare dar ne alegeam mai bine războaiele.
Alegeam să fim oameni unii cu alții ca să arătăm dezumanizarea celor care ne conduc. Alegeam să nu înfigem un șpiț în burtă câinelui vecinului pentru că s-a pișat pe mormanul de piese de mașină pitit sub prelată pe care l-am strâns în spatele casei.
Aveam lucruri mai bune de făcut.
Să scăpăm cu viață.
Nu am reușit.
Cei mai mulți suntem morți, încă de atunci, din decembrie 1989.
Și d-aia pute a groapă.
Dar la capul nostru nu arde nicio lumânare.
Ci doar xenoanele be-em-veului second luat din Germa.

De ce am murit în 1989?, ne întrebăm și pentru prima dată înțeleg că nu e nicio stupiditate în geometria exprimării.
Noi suntem morți.
Anne Frank are blog și e vie.
Spre deosebire de vecinul intelectual care repară demn televizoare pe care nimeni nu le vrea reparate, că toți pot să-și ia unul nou, doar cu buletinul.