Cel mai mare rezervor de timp din lume
Camionul se-mpiedică într-un colț de casă iar ursul Winnie the Pooh și cele 7 Crăciunițe de pe platforma luminată de lasere dansează acum cu spatele la un atelier de feronerie cu geamurile spulberate de suflul exploziei din 4 august, filmați de la balcoane de femei în capot, strânse în ciucuri de zâmbete.
Cântecul spune ceva despre Crăciun și anul nou, la fiecare colț de stradă e Fecioara prinsă într-o cutie de sticlă, uneori cu un păstor și un copil, alteori doar ea, cu brațele depărtate de trup ca un fotbalist care se apropie în alergare de tribune, după ce a dat gol.
Beirutul claxonează, frânează, accelerează, spurcă aerul cu gaz de eșapament, tremură, urlă, cântă cu volumul răsucit la maxim melodii care dispar sub glasuri de clopote și râsete și mieunăturile milioanelor de pisici cu fețe posace și cozi de leopard de zăpadă care par mereu să aștepte ceva.
Pe Mesia pisicilor.
Aveți idee când apare?
Gura orașului e spartă de prea mulți pumni și dinții sunt stricați de prea mult zahăr. O viață de bătaie și dezmăț. Clădiri mucezesc vertical între blocuri de 15 etaje cu apartamente de 2 milioane de euro. Rahați de câine minează străzile cu asfaltul pocnit și statui pictate, bărbați cu bărbi imense, îmbrăcați sumar, veghează intersecțiile.
Un colț de stradă e ocupat de trei cârciumioare, o cafenea, o pizzerie, un sushibar, toate sunt ale Denisei, gambă fină, ochelari de soare, alergătoare la maraton, orice maraton, zice ea, al New Yorkului și al Berlinului, zice ea, la toate am participat. Pe masă ajung plăcinte cu spanac și cu sumac, din partea casei căci e duminică și, cel mai important, nepoata a fost acceptată la MIT, dada, Massachusetts Institute of Technology, noroc că nu mai e Trump, are și bursă nepoata pentru că e campioana pe Orientul Apropiat la înot.
Nepoata seamănă cu Peter Sellers iar maică-sa, sora Denisei, pare mai tânără cu 4 ani decât fiica proaspăt intrată la MIT. Operațiile au tăiat nasuri, au ridicat pomeți, au umplut buze, au șters riduri, au întins cute.
Sunt tinere și se simt tinere și cele două surori, patroana și mama MIT-istei, beau cafea și fumează trabuce și trimit chicote vesele în aerul albastru.
Renovarea este cuvântul de suflet al Beirutului.
Vopsea, var, schele, drugi, bisturiu, absorbant, ață.
Pune padelele aici, bagă curent. Orașul iese de la reanimare, pe picioarele lui, ușor amețit, deshidratat, dă și tu un arak.
Nimic nu-l poate înfrânge.
Război, atentate, bombardamente, explozii, criză.
Putem să luptăm cu absolut orice, avem cafea, avem sumac, avem narghilea și 6-6 poartă-n casă, alergăm maratoane ca să rămânem pe loc, avem răbdare.
Unde ne grăbim să ajungem când aici avem cele mai mari rezerve de timp din lume?
Am amici (as indrazni sa spun prieteni ?) libanezi si ceea ce m-a impresionat la ei e acea mindrie adinca (fara insa a fi pompoasa) de a fi … libanez. Cind vorbeam cu ei dupa explozie, expira o incredere adinca… Trecem noi si peste asta si o sa curatam clasa politica si … si…
Fara briz-brizuri pompos-balcanice.
Respect !
Ah, da ! Am uitat de nelipsita narghilea (ne-am intilnit in toate colturile lumii si – indiferent de restirctiile la bagaje – narghileaua si cutia de table n-au lipsit niciodata). Ca, de altfel, nesfirsitul tact-tact-tact-tact toc toc pina tirziiiu in noapte