Azi am vorbit la telefon cu doi prieteni pe care nu îi mai auzisem de ceva vreme. Unul din ei, M., a făcut covid în toamnă, Feherinule, nu puteam să-mi aprind țigara de oboseală, nu că s-ar fi lăsat de fumat, probabil a lungit ziua ca să poată să încapă toate cele 3 pachete de marlboro roșu. Uneori 4.
Dar de băut nu am băut, că mi-era lene să duc paharul la gură, plus că mi-a murit un prieten de ciroză, în 3 luni s-a curățat, mare grijă cu alcoolul, Feherinule, că nu-i de joacă.
E total nebun, zice al doilea prieten pe care nu-l mai auzisem de un an, tovarăș de cruce cu M., obositul covidat. Ăsta, prietenul care s-a prăpădit de ciroză hepatică, avea 77 de ani, ficatu cât un copil de 3 ani, e ca și cum te-ai minuna că Elvis a crăpat, fulgerător, după ce a băgat o roabă de droguri în el.
Râdem.
Cum merge treaba?
Muncește ca un nebun. Fumează, bea vin roșu, e obosit deși n-are covid, n-are timp să ia covid, nu-și vede capul de treabă, virusului îi alunecă țepișorii pe untul costumul lui de Fittipaldi al vorbelor. Stă în casă, fumează, scrie, rescrie, editează textele altora. Se plânge că e plin de proști ca de găinaț sub bătătorul pe care se strâng ciorile. Trebuie să le facă treaba, nu mai poți să delegi nimic, nu mai poți să ai încredere în nimeni. Decât să-i lași pe ei să bâjbâie, să piardă timp, să vină cu o găină călcată de tanc și să pretindă că ți-au adus un cerb viu și vorbitor de engleză, mai bine pui mâna și faci tu singur treaba.

Sunt cretini, înceți, împiedicați, neputincioși, bodogăne mărunt presărând ocări ca țăranul român porumbu pe câmp.
Îl ascult și am o revelație.
Cumplită.
Proști suntem noi, ăștia care am intrat cu capul înainte în capcana întinsă de așa-zișii proști care ne-au servit cu lingurița icrele negre ale sentimentului superiorității, Doamne ce proști sunteți, dați-ne nouă să facem, că voi nu sunteți în stare de nimic, am spus plescăind mulțumiți.
Și ei ne-au răspuns cu voci mici și ochii-n pământ: bine șefu, pot să plec șefu că nu are rost să vă încurc și uite a murit și mama, a 4-a oară a murit, așa se întâmplă la noi în familie, lucrurile nu sunt definitive.
Și noi, superiori-crede boul că eu nu știu că merge să bea-am preluat și munca lui. Du-te bre și îngroap-o pe mă-ta, dacă așa e la tine și pune-i deasupra un P+5 să nu mai poate să iasă.
Am preluat și munca proștilor dar salariul nostru a rămas același, un pic mai mare decât al boilor care au ajuns să facă un sfert din ce trebuiau să facă pentru că oricum nu făceau bine și nimeni nu-i dă afară, că nu poți, că X e de mult la noi, Y are copil, Z are necazu ăsta cu mama care îi moare în fiecare an.
Noi, deștepții, ăștia care nu avem copii, rate, reînvieri în familie, facem treaba proștilor pentru că, nu-i așa, ei sunt proști și nu putem să lăsăm prăvălia să moară, să plece clienții, să nu mai fie bani de salarii.
Muncim și ne ardem la ambele capete, ne cresc burți de la alcool, ni se îngălbenesc dinți și degete de la tutun și mirosim a beci în gură și igrasie-n păr.
Singura scăpare este să invoci Alzheimeru timpuriu. Sau ciroza hepatică.
Sau să dea Dumnezeu să vină Covidu pe la tine, să te lase obosit, să nu poți să mai urci treptele ego-ului, să rămâi jos, între proști și astfel să vezi că sunt mai bine îmbrăcați decât tine, miros mai frumos, au riduri mai mici și sunt tare odihniți.
Pe timpul tău, pe banii tăi, pe ficatul tău.
Pe toți zeii.
Niciun prost nu vrea să fie deștept, doar nu-i prost.
Ăsta da paradox.

Exact cum e Covidul, un astfel de prost nu vrea să te omoare, doar să trăiască de pe urma ta. Liniștit, sugându-și dinții și fluierând o romanță.
De aceea, primul îngrijorat atunci tu când clachezi, e prostul-parazit. El te duce la medic, îți dă vitamine și-ți aduce o sticlă de vin. Nu muri, continuă să muncești.
Pentru mine.
Aș fi vrut să-i fi spus toate astea lui L. Dar nu am putut.
Am închis și nu am mai făcut nimic toată după-amiaza.
Paralizată de frica de a avea dreptate.