Tratament cu vagonul pe șine

Cel mai mult îmi lipsește vagonul. De tren, de metrou, de tramvai. Copacii alergând ca un câine pe lângă roata mașinii, gândurile mișcându-se între stații dar, totuși, stând pe loc. Oameni toropiți de tâdâm-tâdâm, tâdâm-tâdâm-ul roților care încalecã sina.
Mi-e dor de small-talkul de tren despre vecini, vrăjitoare, inundații și emigrare. De voci firesti, de oameni normali, nu ca cele de radio care vorbesc despre ciuperca piciorului sau promoția 3+1 la bere ca și cum ar declama Magna Carta.
Și mi-e dor să nu mai mi se aburească ochelarii, să mă rog de casierițe și asistente și secretare să mă lase să-mi las masca sub nas, oarbă ca un pui de pisică la 3 ore de la naștere.
Ieri am semnat cărți, Să nu râzi, mai întâi fără apoi cu ochelari, și cu și fără nevăzând mare lucru. Și am râs, așa, chioară, cu Roxana de la editură și am vorbit de noua carte și despre vaccin și despre Spania și mi-am adus aminte, când am ieșit în soarele arogant de 8 martie, de Herzog al lui Saul Bellow:
“To tell the truth I never had it so good. But I lacked the strength of character to bear such joy.”
Îți trebuie putere să duci frumosul în tine. Mizeria e ușoară ca cenușa. Se ridică și ți se pune pe ochi.
D-aia nu văd, nu că aș fi bătrână hipermetroapă.
Acum un pe vremea asta, într-un metrou din Londra un domn mi-a spus
……

L-am cunoscut pe Saul Bellow, a predat la univeristatea mea, în Chicago. Am fost coleg cu băiatul lui, Adam.
S-a așezat lângă mine degajat, cât să aibă, peste 70 de ani, clar, picioarele sunt lungi, trimise în mijlocul vagonului de metrou, are aerul unui om care s-a săturat de propriile membre, îl incomodează, ochii sunt cel mai greu de strunit, aleargă urlând de nerăbdare peste harta stațiilor.
Încerc să mă pierd în oraș și niciodată nu știu unde sunt, zice.
Înseamnă că sunteți bun la ceea ce faceți.
Adică?
Rătăcire. Mulți cred că știu exact unde sunt și se străduiesc să aibă mereu calea trasată.
Nțțț, asta ar fi extraordinar de plictisitor.
Predă engleză în Berlin, îmi spune. A predat și în China, înainte de coronavirus, mult înainte de coronavirus. Nu au nicio urmă de simț al umorului chinezii, îmi spune. Le-am zis gluma asta a lui Woody Allen, din Annie Hall cred. “A guy walks into a psychiatrist’s office and says, hey doc, my brother’s crazy! He thinks he’s a chicken. Then the doc says, why don’t you turn him in? Then the guy says, I would but I need the eggs.”
Râd. Râde și el.
De unde ești?
România.
Bunicii mei erau de undeva din Moldova, desigur evrei, bunicii mei, din partea tatălui, de lângă Huși. Cred că d-aia râdem la aceleași glume, voi, est-europenii și noi, evreii, avem același sistem de îmbrățișare a absurdului. Deși știm că totul este o fantasmă, tot vrem ouăle și d-aia nu încercăm să anulăm sursa iraționalității.
Dăm din cap ca doi căței de pluș dintr-o Dacie 1300.
Spune-mi tu, ce să fac eu acum, în ultimii ani din viață, să-mi fac griji că Bernie nu o să strângă destule voturi și o să iasă Trump și, stai așa, chiar dacă ar deveni președinte, ce poate să facă el când industria farma este mai puternică de 649 de ori decât Senatul american, el e doar un bunicuț plin de concepte, ca să nu mai zic nimic despre faptul că sistemul constituțional e o mizerie, ăia din California au 1 senator la 1 milion de oameni și ciobanii din Dakota de Nord au unul la 15000. Saaaaau să mă uit la Larry David și să mă rup de griji, să-mi amintesc cum era viața în anii șaptezeci când statul nu scotea bani din frică, știi că asta se întâmpla în `70, lumea nu trăia în frică.
Mass-media.

Terorism informațional.
Religiile operează cu teamă. Frica de ceilalți, de singurătate, de Apocalipsă, de păcat, de Dumnezeu, de iad, de diavol. Un accident minor poate fi transformat într-un simbol al sfârșitului lumii. Un virus, un președinte, un vițel cu 2 capete, un pui cu 4 arome.
Presa vinde.
Acțiunile farma cresc. Prețul aurului crește.
Zidurile dintre noi cresc până când nu o să ne mai vedem minciunile și atunci, istoviți, ne vom pune în fund la umbra lor și vom cere ca cineva să le dea dracului jos că nu mai zărim lumina zilei.
Pe întuneric e mai ușor să te sperii.
Nu mai bine ne uităm la Larry David?