Despre morți, de ziua femeii

30 de mașini împing fum de eșapament în micul defileu dintre mall și restaurante, e gâtuită intrarea în parcare, n-are sens să aștepți, du-te tu înainte la cârciumă. Din mașini se revarsă tocuri, blănuri și parfumuri, păr filat și bătăi de gene care stârnesc furtuni în Pakistan, șolduri care continuă să ți-i se miște hipnotic în cap, la 2 luni după ce le-ai văzut, așa cum continuă să-ți ardă ochii minții lumina de la lampa de sudură.
Un băiat trece însoțit de urletul unui manelist care explică doct cum își toarnă un pahar de șpriț când merge acasă și apoi își ia iubita pe genunchi, c-așa vrea el.
În food-court, la săraki, la televizor, 3 domnițe cu-o ață-n fund cântă un cântec ale cărui versuri enunță o axiomă: indiferent de-or fi englezi sau americani, n-are a face, toți vor fete din Balcani.
E 6 martie, e uichendul de ziua femeii și, totodată, e sâmbăta morților (eu știam că ai treabă cu morții doar pe 1 noiembrie sau la alegeri, dar uite că am mai învățat ceva complet nefolositor). La fel de plin ca mall-ul de femei cu superbitatea scoasă-n lesă la plimbare, să facă un pipi, e cimitirul de cerșetori care te aleargă, unii ajutați de propsuri, cârje false, candele ciordite de la alte morminte pe care ți le vând la juma de preț față de ce-ai dat la doamna cu parcarea și lumânările, angajata administrației cimitirului, alții old-school, conservatori, blocându-ți intrarea în mașină cu același tip de smiorcăială combinată cu amenințare: Dumnezeu să vă binecuvânteze, dați-mi și mie și Dumnezeu să vă ajute pe măsura bunătății.
E soare și fulguiește, ca și cum ar fi un crematoriu pe aici, pe undeva, unde au băgat la cuptoraș juma de oraș. Jumatea aia care nu folosea nimănui, care s-a stricat acum 30 de ani și toată lumea așteaptă să cadă, să construiască peste niște P+32, ca în Singapore, Bangkok și Hanoi.
Și cum stau la mormânt și Andrei trage să-mi aduc aminte de morții mei și să le aprind o lumânare, Gheorghe și Tănasca și Victor și Gizela (nu am voie să spun animale de companie sau scriitori sau actori sau cântăreți preferați, doar familie și prieteni), 3 cerșetori ne văd și pornesc spre noi gâfâind, sărind din lespede în lespde prin imensa grădină de piatră.
Și noi facem stânga-mprejur și alergăm (eu am tocuri, mă mișc greoi ca o geișă cu platfus) spre mașină, ne aruncăm, sfârșiți, înăuntru, cheie-n contact, accelerație, pornim. Râdem dement, ca niște oameni care au dat țeapă la restaurant, fugind în conga fără să plătească.
Și stând așa, suspendată pentru 34 de secunde în satisfacția că am scăpat de cerșetori în sâmbăta morților, m-am gândit la bietele femei, gătite, coafate, machiate, parfumate, cățărate pe tocuri, acești cerșetori ai atenției care au primit o singură zi (spre deosebire de morți care au două) când sunt sărbătorite. O sărbătoare care e doar cu numele sărbătoare, căci îți cere să faci un efort suplimentar, să te țițirești, să te dichisești, să demonstrezi că te respecți și să plătești meniu festiv, de ziua femeii, undeva la un restaurant cu scaune cu funde legate de spătar, care anul ăsta nici măcar nu are stripări în program.
Dar gândul ăsta a durat doar 34 de secunde și apoi m-am întors la cerșetorii care au încojurat un Mercedes clasa G din care a coborât o doamnă cu părul ridicat într-un coc enorm, ca un monument funerar vizibil de pe Lună.