Moartea domnului Lăzărescu

De peste biroul lui, directorul general trimite promisiuni: o să facem, o să fie bine, o să construim, o să câștigăm. Sună-mă săptămâna viitoare.
Apoi nu mai răspunde la telefon. Niciodată.
Nu e singurul. Este epidemie de nesimțire. Tulpina indiană, tulpina rusească, tulpina balcanică.
Nu contează expertiza, nu contează intențiile bune, nu contează că nu cerșești ci oferi servicii, dacă nu ai pile ești tratat ca un sărac venit cu o găină vie la medic, să fie operat de polipi.
Moartea domnului Lăzărescu. În fiecare zi.
Nu ți se mai lasă nicio urmă de demnitate.
Ne-am întors la mitocănia agresivă a anilor `90, vindecată, credeam eu, de mimetismul impus de departamentele de HR, de conferințele din străinătate, de politețea scrobită a exprimărilor în engleză.
Pendulul ajuns în vârf în 2016-2017, acum alunecă grăbit spre 2003-2004.
E timpul să ne facem băgăjelele și să plecăm în locuri în care ți se promite puțin dar măcar ți se răspunde la telefon.
Am scris textul de mai jos acum 3 ani, în Dublin.

Managerul restaurantului e o fată creață, cu zâmbet cald, moldoveancă de la Piatra Neamț care s-a mutat în Dublin de 11 ani: Doamne, ce bine că nu am mers după frate-miu în Firenze, cum îi zice, că nu pot să-i suport pe italieni, sunt groaznici cum sunt ei așa, făloși. E minunat în Dublin, banii sunt buni, lumea se poartă frumos cu tine, totul e să vrei să muncești. Nu se merită să ai mașină că parcarea e 3 euro pe oră, și casele în centru sunt scumpe, 1500 de euro pe lună un apartament cu două camere dar banii ăștia îi faci aici dacă vrei să muncești, totul este să vrei să muncești.
Fata creață privește plină de speranță în ochii mei, căutând dorința de muncă, parcă era sub fusta asta, nu-i, atunci în sertarul ăsta cu perii, chiloți și bigudiuri?
Fata cu părul lins și zâmbet radiant e șefa de salon la Chapter One, restaurant cu stea Michelin în frunte. E din Cluj, a venit acum 5 ani aici, are două joburi și, la început, spunea că e italiancă de teamă să nu se ia lumea de ea că e româncă. Plătește taxele, toate, și rămâne cu bani cât să-și permită să meargă la coafor săptămânal, la cosmetician, sală, pedichiurist și să-și plătească și faimoasa chirie de 1500 de euro pe lună. Aici salariul se ia joia, în fiecare săptămână. E perfect căci știi cum să-ți aranjezi uichendul, viața e mult mai organizată.
Reapare marota muncii care îți aduce numai lucruri bune. Dacă muncești, dacă vrei să muncești, atunci porțile raiului se vor deschide și tu vei fi lăsat să intri și să bei apă La Fântâna din păhărele albe, de plastic ceresc.
Îți dau lacrimile când te gândești cât de puțin cerem.
Cerem să fim lăsați să muncim, două joburi nu sunt prea multe, e ok și cu trei. Dar să ni se plătească taxele de către patroni, să fim respectați, să ne permitem o locuință decentă, să mergem la pedichiură și coafor săptămânal, să avem acolo o pensie, acces la un credit.
Fetele ăstea au venit aici una la 19 ani și una la 31. Ce făceam eu la 19 și la 31 de ani? La 19 lucram la un ziar unde eram plătiți la 3 luni, ni se spunea: joi vine clar salariul. Nu venea, cred că trebuia să ne ducem noi după el dar nu știam în ce cârciumă se oprise, se făcuse pulbere și nu mai știa drumul spre redacție. Oricum banii ne ajungeau doar pentru bere și țigări. Nu aveam contracte. Nici măcar convenții. Nu primeam diurne pentru deplasări, nici nu știam că există așa ceva. Ni se rupea că eram plătiți la negru, că nu avem cărți de muncă. Doar nu eram ca mama și ca tata, la fabrică, nici nu vroiam să avem cărți de muncă, ăstea erau niște chestii comuniste. Eram niște călugări tibetani, trăind din mila patronilor care ne aruncau în tigăița de cupru, din când în când, niște firfirei. Și noi ne aveam unul pe altul și cu toții pe Mami de la barul presei care ne dădea pe datorie să bem și să mâncăm sendvișuri cu șuncă și cașcaval.
La 31 câștigam mai bine, banii veneau la sfârșitul lunii, aveam și carte de muncă dar pe ea era pus salariul minim pe economie, că nah, mai reduci și tu din costuri când ești tânăr patron și vrei să faci profit. Și ce dacă am pe cartea de muncă salariul minim, cui îi pasă de pensie sau de credite? O să continui să stau cu chirie, cine vrea să-și cumpere casă în mizeria asta de București.
Din Irlanda au plecat la marea foamete din secolul XIX 1 milion jumate de oameni, abia acum, 150 de ani mai târziu, populația a ajuns-după un influx gigantic de imigranți-la nivelul de dinainte al catastrofei. Migrația a continuat în anii 70 în timpul crizei petrolului și apoi în timpul crizei din 2008 din care abia acum 2 ani Irlanda a dat semne că începe să-și revină.
Din România au plecat în ultimii 10 ani peste 4 milioane de oameni. Catastrofa nu a fost inevitabilă ca mana cartofului irlandez sau prăbușirea unui sistem financiar planetar. Noi nu am fost ocupați și torturați de o forță străină. Și cu toate astea, 4 milioane de români s-au mutat, zeci de mii dintre ei pe o insulă unde trage umezeala la șale, fericiți să își ia 2 servicii dacă asta înseamnă că pot rămâne aici, să meargă la coafor și pedichiură o dată pe săptămână.
Noi nu am avut foamete, ocupație, război.
Noi am avut securitate, Ion Iliescu, FSN și tot parcul de dinozauri scăpat în zarzavaturile din grădina bunicii.
Vreau să trăiesc decent. Asta zicea moldoveanca și asta zicea și clujanca, vreau să muncesc și să trăiesc decent.
În România decența există la Antipa, e împăiată imediat lângă condor. Ultimul exemplar a fost zărit acum 11 ani, undeva în județul Sălaj, și a fost omorât de un sătean cu un par.

2 comments
  1. Gabriel said:

    Bine zis buna doamna!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: