Baterii de 60 de lei

De data asta drumul mi s-a părut mai scurt. Sunt 273 de kilometri pe care, dacă am fi fost în Bulgaria, îi făceam în sub 3 ore. Nu suntem în Bulgaria. I-am făcut în aproape 5.
Bucăți de autostradă încep abrupt în șantiere prăfoase, revoluții eșuate după 20 de kilometri între dealuri și case prăbușite-ntr-un cot. Nici Ardealul nu mai e ce-a fost, doar plăcuțele bilingve și cadavrele conacelor vorbesc despre imperiul care a fost aici acum 126.000 de ani. Dealurile verzi se bulucesc spre noi, să ne atingă, picioare de pod de milioane de euro așteaptă rata să le ducă undeva unde cineva chiar vrea să construiască un pod sau două sau douășdouă și conducte, coaste de beton care urmează să țină un braț de autostradă, cabluri, camioane, buldozere s-au strâns cu toatele în tabere, așteptând, ca muncitorii mexicani, să fie puse de cineva la treabă.

Orașul începe brusc cu un Punct. Cu un Stop. Cu un Stai.
În oraș nu se intră decât după ce-ți vinzi sufletul diavolului pentru un girofar.
Diavolul are 39 la picior, un zâmbet miop și șarmul unui borcan de zacuscă ținut la soare dar chiar și așa Tunde spune că ea e mulțumită de el, că l-ar vota pe diavol în continuare pentru că nu e alt diavol mai bun. Tunde e artistă, are o terasă și un bar, face evenimente, e chiar gazda lansării mele de carte despre care spune că este prima după pandemie, e agitată și complet ineficientă, ca un absolvent al Academiei SRI, și mă întreabă de 6 ori unde am fost până acum când o întreb de ce spune că îi merge rău.
De la Covid îi merge rău, au dat faliment cârciumarii pe capete, ea a rezistat dar uite, mai are doar 3 oameni și pe niciunul nu-l poate trimite sus, după boxe, că cine mai servește?
Să aduc boxele și microfoanele, întreabă, de unde dracu să știu eu ce să faci, nu ești tu supraviețuitorul pandemiei, nu știi tu cum să așezi mesele ca să se audă, nu știi tu să te descurci că ai luat lecții de la diavolul cu 39 la copituță?
Nu se aude nimic ce spun, urlu, mă doare gâtul, mă gândesc să aprind o țigară, măcar să știu o treabă. După 30 de minute vin boxele și microfoanele, nu au baterii, cumpăr baterii. 60 de lei. I le fac cadou lui Tunde.
Oana, prietena lui Tunde, face poze. Zice că am o geometrie specială a feței. Sau că am fața geometrică, nu mai știu. Povestește că unul din copiii ei e la medicină, în același an cu copiii diavolului miop.
În apărarea lui, diavolul nu mituiește nici un profesor. Nu o face pentru că nu trebuie să o facă. Profesorii le dau 10 pentru că vor lucruri de la tata: parcare, autorizație, un teren în Feleac, certificat de urbanism.
Oana nu crede în oameni.
Înainte de 89 era vecină cu Doina Cornea. Venea Doina Cornea la mămică-sa să-i ceară să semneze împotriva lui Ceaușescu. Mama Oanei spunea: nu pot să semnez, doamna Doina (sau tovarășa sau făi, Doino, nu știm cum îi spuneau vecinii), am copii și mi-e frică pentru ei și atunci Doina se ducea la doamna Lidia care îi spunea: nu pot să semnez, doamna Doina, că nu am copii și nu am pentru cine să-mi risc viața.
Și doamna Doina, tovarășa Cornea, făi, Doino, semna singură.
Las că și pe ea au lăsat-o comuniștii în pace, ca să dea impresia că avem dizidenți, dar ea nu era de capul ei, era vai de capul ei. Hai să fim serioși.
Suntem serioși.
5 minute suntem serioși.
Suntem de acord că nimeni nu e cu adevărat curajos, nimeni nu e cu adevărat onest, nimeni nu e cu adevărat moral.
Toți suntem, prin design, eroi, însă ne lipsesc bateriile de 60 de lei care să ne facă să funcționăm.
Diavolul mic are un kioșc unde le vinde.
Plec din Cluj.
Sunt supărată pe mine pentru că am așteptări de la oameni. Că nu înțeleg că social scoringul nu a fost inventat în China și nu a fost inventat alaltăieri.
Ne însoțim cu cei care ne spun că suntem frumoși, inteligenți, speciali. Ne însoțim cu Vulpea și Motanul, suntem mituiți cu vanitate. Nu facem niciun efort decât atunci când primim ceva înapoi.

Mi-a zis editura că nu vine nimeni de la ei. De ce?, mă întreabă Tunde.
Eeeeeee, cum adică măi Tunde, aplici dubla măsură? Unde ai fost până acum? Așa cum prăvălia ta a rămas cu 3 oameni, așa și prăvălia de cărți a rămas cu 3 oameni. Să zic bogdaproste că uite, au băgat 20 de lei în promovarea evenimentului din Cluj. Nu sunt bani de însoțit autorul, în definitiv, autorul e băiat mare, se descurcă, e interesul lui să i se vândă cartea care, să mor eu, nici nu e bună, un rahat, să zică mulțumesc că am publicat-o.
Alți copii mor cu chibritul arzând în mână, privind pe geam în interiorul magazinelor. Și asta în Danemarca, UE, huoooo!!

Ardealul fuge verde pe lângă mașină. Și eu mă simt blue. Ca steagul secuiesc.
Flutură la intrarea într-un motel blindat cu termopane.
Imperiul există. E altul. Cel al țărăniei și prostului gust.