De-o parte a ușii e Teodosie, d-ailaltă e Teoctist. Bărbile lor uleioase curg pe pereți ca defuncta Bigar, pic, pic, pic. Peste drum de aerul condiționat este Iacob Persanul. Are un moț de saltimbanc de sub care părul îi iese ca o stea de mare stâlcită de un balustru. Cei doi preoți spun, de două ori, că trebuie să ne rugăm pentru conducătorii țării și pentru cei ai orașelor și satelor și pentru armata creștină.
Mă uit întrebător la Iacob Persanul, Iacob Persanul nu îmi întoarce privirea.
Suntem la nuntă, prima din ultimii 6 ani, cred, copiii se plictisesc, se bat cu pernele ciordite de pe scaunele însemnate cu marker: Miroslăveanu Elisabeta, Precautu Dumitrița.
Popa spune o pildă de la rubrica fapt divers dintr-un almanah de pe vremea lui Piticu. Nu-i o metaforă, e pe bune. Zice că după o căsătorie de 70 de ani, bătrâna e în spital, pe moarte. Îi spune soțului să meargă acasă, să caute sub pat și să-i aducă cutia metalică pe care o găsește. Moșulică îi execută posibil ultima dorință iar soția deschide cutia în care sunt 40.000 de dolari și un botoșel tricotat pe jumătate.
De fiecare dată când am simțit că tu faci ceva necurat, m-am gândit să fac eu un lucru bun, ca să păstrez echilibrul universului. De fiecare dată când mă înșelai, croșetam botoșei și îi vindeam și puneam banii în cutie, i-a spus soția, dar uite, ultimul nu am mai apucat să-l termin.
Morala?, întreabă popa. Copiii au plecat să se înarmeze cu orez să arunce-n miri.
Iartă-l că nu știe ce face dar tu poți să faci bani, spune un domn cărunt pe care îl știu de când avea 25 de ani mai puțin, așa cum știu 90% din nuntași, în cucul gol la Vama Veche.
Păi nu, că tot păcătosul rămâne cu banii, remarcă o doamnă cu flori în păr.
Nu avea încredere niciodată în bănci, adaugă altcineva, ține 40.000 de dolari sub pat.
Râsete.
Țipete.
Tocuri sub bolte de viță. Copii printre picioare și drone deasupra capetelor. Porc pe rotisor electric.
Gin cu boabe de piper roșii.
Generația la a treia căsătorie.
Poate ultima, poate nu.
Soțul numărul 1 cu soțul numărul 3 dansează pe Hava Nagila.
Soția 2 și soția 3 scandează refrenul Bella Ciao, bella ciao, bella ciaaaao, ciao, ciao.
Fratele de 35 de ani duce la culcare surioara după tată de numai 4 ani juma.
Oameni cu burți, oameni cu chelie, oameni cu darul beției.
Oameni cu atacuri de panică, aparate de măsurat tensiunea și egilok la ei.
Oameni care își încep povestirile cu: mai ții minte în Vamă când am ieșit din cort și…
Oameni care nu au plecat din țară. Decât în raiduri scurte.
Ăla e șefu la ditamai corporația pe toată Europa, se mândresc cu nașul nuntașii. Face 3 milioane de euro pe an, a venit cu private jetul acasă să-și vadă părinții. Ba nu, cu yachtul, ba nu, cu balonul ca Branson.
Mă mândresc și eu cu nașul. Bravo nașule.
Bravo Halep. Bravo tinere înotător, campion mondial la juniori, al cărui nume nu-l cunosc încă.
Mă mândresc și cu omu care face dedicații la microfon: să vină răsăritul, iubesc țânțarii, ador covidul.
Atât ne-a mai rămas. Să ne mândrim cu oameni care au făcut mai mult decât noi, care au scris 12 pagini în teză. Să facem la fiecare eșec al nostru un botoșel de lână pe care să-l vindem și să ne apucăm să strângem bani.
Măcar acum.
Mariajele sunt din ce în ce mai scurte. Și e bătaie pe mica noastră cutie cu economii, oare cu cine împărțim comoara, cu soțul numărul 2 sau cu numărul 4?
Greu de spus.
Mă duc să mă rog pentru armata creștină.
Și pentru conducătorii orașelor și ai țării.
Pentru PIB și pentru Răsărit.