Foaie verde cer albastru, n-am văzut un cal măiastru

Acum 18 ani, Dorian, trăgând din țigară într-o piață din Florența, a făcut următoarea prorocire: va veni o zi când țeava de net va fi îndeajuns de groasă și vom putea să muncim de oriunde vrem noi, din Italia sau Portugalia, totul pe internet. Iar noi, ăștia fără imaginație, ne-am uitat la el ca la o tufă-n flăcări care aruncă scântei și porunci și ne-am dat coate și am schimbat priviri, săracu, Jules Verne de Lacul Tei, și uite că s-a întâmplat asta, din Tenerife în Saigon, s-a umplut de nea Ion care butonează, zoomează, proiectează.
Și încasează întrebări de tipul: de ce nu ai rămas tu acasă, la Ploiești, dacă tot stai toată ziua pe computer, ieși 40 de minute la plimbare, nu vorbești limba din noul tău loc de refugiu și nu ai prieteni, de ce ți-ai părăsit vatra strămoșească și mai și dai bani pe chirie, nu ca-n scumpa Românie unde aveai casă cu grădină, vecini-ursuleți Haribo și, în general, era paradisul pe pământ?

Oamenii se obișnuiesc cu răul la fel de repede cum se obișnuiesc cu binele.
Oamenii se obișnuiesc să vadă cu urechile, să scrie cu picioarele, să respire cu ficatul.
Oamenii se obișnuiesc să creadă că sunt miezul la șaorma cu prostie, înconjurați de proști, doar ei clarvăzători, ca un endoscop vârât în stomacu neamului, tribului, familiei.
Și oamenii ăștia care te-ntreabă: ce cauți, domle, aici, nu vor să spună poate altceva decât că au uitat de ce sunt ei unde sunt, nu că se simt vreo clipă amenințați de sosirea ta, vor doar să le fie validate alegerile lor de viață.
Aaa, sunt într-un loc unde alți oameni se străduiesc să ajungă, lăsând în spate case cu grădină și vecini-ursuleți Haribo, pesemne că ăsta o fi un loc bun unde sunt eu, poate ar trebuie să mă obișnuiesc să fiu surprins de acest loc sau să mă dezobișnuiesc de obișnuința de a crede că este un loc obișnuit.
Ieri, la Carrefour, m-a întrebat o domnișoară cu un carnețel în mână dacă știu care sunt beneficiile cardului …Nu sunt de aici, sunt doar turistă, i-am spus repede și ea mi-a urat o zi bună și apoi s-a îndreptat către o doamnă care i-a spus, la fel de turuit, că e în trecere, nu locuiește aici.
Juma de Carrefour era în trecere și nici măcar nu a venit vacanța de Paște, când se umple de străini.
Țara asta e un loc de trecere între o viață petrecută-n urlete, claxoane și jelanii și un loc în care-ți poți petrece bătrânețea, mințindu-te că nu a fost inutil să stai în România atâția ani, sperând că sacrificiul tău va conta.
Țara asta e un popas. Sapop, mereu mi-a plăcut să citesc cuvintele de la coadă la cap, spun multe lucruri despre ele cuvintele, ca și viețile văzute invers, de la coadă la cap.

De la 8 jumate dimineața, grădinarii decupează copaci, tufe și gazoane, e sâmbătă, se hârjonesc, mașinile de tuns iarba urlă ca niște sirene cu faringită, în mod normal aș fi înjurat soarta, zgomotul, poporul idiot care SÂMBĂTĂĂĂ face și drege, dar cerul e atât de albastru aici, neobișnuit de albastru și oamenii sub cerul albastru nu mai par răi ci doar tineri și vii.
Era la fel de albastru cerul sub care Dorian a văzut venind schimbarea, la fel de albastru cerul sub care noi, idioții, am râs, laș, sperând ca niciodată să nu fie să fi fost ce va fi să fie. Să nu rămânem fără scuza de a merge la serviciu, de a nu pleca din țară pentru că țara are nevoie de noi.
Și acum, privind marea de pe balcon, mă gândesc la unchiu Vonnegut care a zis, probabil tot sub un cer la fel de albastru ca cel de acum:
“We have to continually be jumping off cliffs and developing our wings on the way down.”

1 comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: