După 100 de zile de tăcere

Mi-au cerut cei de la revista Avantaje să răspund la câteva întrebări despre Te Iubesc dar nu pe Tine. Cartea lansată în anul ciumei, între valuri de frică, care nu a mai ajuns să fie lansată altundeva decât la București și discutată într-o curte la Cluj.
După care a venit moartea, Crăciunul, Războiul și plecarea.
Și Neamțu fără vasectomie, Buhnici cu minore și băieții de la pizza cu note pentru dorsalele doamnelor.
Mă uit pe reviewurile de pe goodreads unde doamnele se plâng de vulgaritate și simt că am ajuns atât de tare să ne concentrăm la formă încât nu ne-au mai rămas papile pentru fond.
De aceea sunt fericită că am apucat să răspund la întrebări. Iată-le.

1. Diana, personajul principal al romanului „Să nu râzi :((” și Mara, protagonista din „Te iubesc, dar nu pe tine”, sunt amândouă „suflete dezasamblate”, după o expresie din ultimul roman. Crezi că lipsa iubirii are efectul acesta de destructurare interioară?
   
   Cred că fiecare dintre noi are o anatomie emoțională mai mult sau mai puțin identică la naștere, apoi aceste ansambluri de emoții, că nu le-aș spune structuri, se măresc ca mahalalele sau seacă și dispar, în funcție de modul în care ne tratează lumea. Pe unii mai bine, pe alții mai puțin.
   Răspunsul ar fi fost Da, dar ar fi fost mult prea simplu și nu am putut să fac asta.

2. Protagonistele cărților tale par a fi – în măsură egală – puternice și vulnerabile, dure și extrem de sensibile. Viețile lor sunt un câmp de bătaie între iubire versus ură, minciună vs adevăr, speranță vs disperare. Sunt personaje din start damnate?
   
   Nu.
   Personajele mele eșuează dar nu pentru că nu au încercat să scape. Ci pentru că au făcut mereu și mereu și mereu aceleași greșeli sperând să le aducă alte rezultate. Dacă ar fi din start damnate, toată zbaterea lor în borcanul existenței nu ar spune nicio poveste. Ar fi resemnare. Aici e luptă. Dar una dusă cu metode greșite.
   

3. Diana este un personaj care se sacrifică pentru a-și spune povestea. Este atât de important să ne spunem poveștile personale?
   
   Când nu suntem văzuți, da. Și nu suntem văzuți de părinții noștri care se uită la noi și tot ce “pipăie cu ochii” sunt lucrurile pe care nu le-au trăit ei și trebuie să le trăim noi.
   Nu suntem văzuți de iubiții noștri care se trezesc după 3 ani, când trece îndrăgosteala, că nu știu cine suntem.
   Când nu ai fost văzut niciodată, uneori nici măcar de tine însuți, e important să ștergi oglinda cu dosul mâinii și să te uiți atent în ea. 

4. În romanul „Să nu râzi :((” se vorbește mult despre ipocrizia generalizată, aproape politică de stat în perioada comunistă. Prin faptul că refuză să perpetueze minciuna, poate Diana să fie considerată o eroină modernă?
   
   Diana nu este o eroină, doar ura pentru tot ce reprezintă mama ei o face să se așeze în colțul opus, de luptătoare cu minciuna, corupția și gunoiul lăsat de comunism în viețile noastre. Nu e nicio fărâmă de altruism sau devotament social, doar dorință de a te defini în opoziție cu dușmanul.

5. Ai declarat într-un interviu că ești pasionată de istorie și mai ales de perioada comunismului. De ce tocmai acea epocă?
   
   M-am născut în 1974, 1982, anul în care a pornit foamea după decretul lui Piticu de a introduce alimentația sănătoasă aka sistemul pe cartele, este cel care mi-a format viața. Frica de a nu avea ce să mănânci, frigul din case (sunt din Brașov), apa adusă în damigenele de la un canton CFR, pentru că nu exista nici pentru uz sanitar, nici pentru gătit,  nici pentru băut, penele de electricitate și învățatul la lumânare, colega mea care era iubițica învățătoarei și apoi a dirigintei pentru că tătică-su, mare boss într-o fabrică din Brașov, aducea fier și, astfel, școala își făcea norma.
   Ca să ocolească foamea, poporul trebuia să mintă, să plece capul, să se prefacă, să perie șefi, să pupe-n fund oamenii partidului.
   Perioada comunismului ne-a ciuntit mințile, ne-a lăsat mai puțini, mai ticăloșiți, acceptând ca pe un fapt de viață că orice mijloc este bun pentru atingerea scopului, mai ales când vorbim de un kil de carne.
   Un popor în care curajul, inteligența, perseverența, eficiența, onestitatea au încetat să mai fie niște trăsături respectate.

6. „Te iubesc, dar nu pe tine” este un roman despre dragoste atipic, pentru că vorbește nu despre iubire, ci despre lipsa ei. Este povestea unei fete care a înțeles greșit dragostea – o abordare neașteptată. De ce ai ales-o?
   
   Trăim într-o lume dominată de modelul hollywoodian și percepția noastră asupra iubirii este complet deformată de această viziune. Așteptăm să fim culeși de mâna iubirii, să nu facem niciun efort, să trăim fericiți pân la adânci bătrânețe.
   Dar iubirea e multă muncă, de autocunoaștere, de cunoaștere a partenerului, de construit împreună din cărămizile lui și cărămizile tale un cuplu, nu de așteptat ca un copil să facă asta pentru voi.
   Iubirea este, în primul rând, poate singurul mijloc de a înțelege cine ești, o oglindă a sufletului tău. 
7. Ce înseamnă dragoste este întrebarea pe care și-o pune Mara, protagonista romanului „Te iubesc, dar nu pe tine”. Cât de frecventă crezi că e această întrebare în lumea de azi, dacă am avea curajul s-o rostim cu voce tare?
   
   Iubirea este un produs FMCG (Fast Moving Consumer Goods). Stă pe-un raft, o iei, o pui în coș, o duci acasă, o înghiți, o scoți afară, te-ai întors la raft. Nimeni nu se întreabă ce este electricitatea, cum vine apa pe conductă, cum a fost consruită canalizarea, ce conține o napolitană. Ne-am obișnuit să consumăm. Și să nu ne întrebăm.
   Cred că doar înb situații de criză, suntem dispuși să ne întrebăm ce este dragostea. Cum suntem dispuși să ne întrebăm și alte lucruri grave din aceeași categorie, cum ar fi: care au fost adevăratele motive ca să fac un copil? De ce mereu mă îndrept către un anumit tip de bărbat? 

8. Există o diferență de stil între „Să nu râzi :((” și „Te iubesc, dar nu pe tine”, un roman chiar mai dur decât primul, atât prin poveste și limbaj, cât și prin starea pe care o induce. Unele pasaje au un efect aproape hipnotic, altele, o muzicalitate poetică. „Te iubesc, dar nu pe tine” este parcă și mai intens. Ce stil simți că te reprezintă mai mult?
   
   
   Te iubesc, dar nu pe tine este o carte scrisă în 2 luni, în 2020, într-o perioadă de spaime intense. Este o carte a despuierii, o spovedanie într-un fel, tocmai pentru că am crezut că moartea e după colț și nu mai ai nimic de pierdut.
   Sa nu razi :(( este o carte mai blândă pentru că în ea există și victime semi-inocente, cum este Vick, tatăl Dianei.
   În Te iubesc nu mai există victime. Toți suntem greșiți, doar că am învățat să căutăm vine în alții și să fugim de adevăr în brațele celor care știu să ne mintă mai frumos.
   Din lene și frică de durere.
9. Ai o rutină de scris – un loc favorit, un timp al zilei?
   
   S-a schimbat cu vârsta.
   La început scriam noaptea, mă culcam târziu, pe la 2-3 și mă trezeam pe la 10-11, dar ultimii 2 ani au schimbat asta și am început să migrez spre ora 8-9 dimineața când, ajutată de 2 căni de cafea, parcă înțeleg mai bine lumea.

10. Cum rezolvi o criză de inspirație? Unii scriitori aleargă, alții se distanțează de text pentru un timp. Tu cum procedezi?
    
    Citesc, iau pauze lungi, poate chiar și de o lună. Fac altceva. Dar nu mi s-a întâmplat niciodată. Dacă mă apuc de un proiect, îl termin în maxim 2 luni, scriu în transă, de multe ori nu recunoasc textul scris.
    

11. Ce simți după ce termini de scris un roman?
    
    Stânjeneală. Mă simt ca o găină care a făcut un ou și acum trebuie să cotcodăcesc, să anunț lumea că am făcut un ou. Mare lucru.
    Neîncredere.
    Dacă e o tâmpenie, dacă nu este literatură, dacă…
    Apoi mă gândesc că, dacă îmi place mie, este îndeajuns. Îl recitesc, pe bucăți, să văd cum se leagă, cum ține structura.
    Și, într-un final, după luni de zile după ce l-am scris, mai adaug, mai scot, rescriu pasaje, cu ochii omului care acum gustă gogonelele puse-n toamnă.
    Doar la câteva luni după ce termin o carte, chiar termin o carte.

12. „Dragostea e pură reflexie” spune la un moment dat autorul în „Te iubesc, dar nu pe tine”. Ce să înțelegem mai exact? Că dacă dragostea nu există în noi, nu sunt nici șanse să o găsim în afară?
    
    Că ne căutăm în alții. Că atunci când iubim pe cineva, vrem să ne iubim, de fapt, pe noi. Reflexia ta în geamul sufletului celuilalt e tot ce vrem. Când geamul e murdar, când nu ne găsim în ceilalți, iubim pe bâjbâite, neîntreg, cu speranța că cineva va spăla geamul ăsta și ne vom reflecta în el, frumoși și triumfători.