Archive

romania

toni si echipa sa de la digitv au fost nominalizati la un premiu oferit de APTR adica asociatia profesionistilor de televiziune din romania. toni a plecat cu nod in gat dupa ce lucia hossu longin a anuntat castigarea premiului “jean louis calderon” de catre predicatorul antenelor, musiu gadea. premiu pentru curaj-asa a zis autoarea “memorialului durerii”, felicitandu-l pe gadea pentru interviul cu bogdan popovici si sotia sa marina, condamnati amandoi in dosarul “trofeul calitatii” alaturi de omul care si-a ciuruit esarfa, adrian nastase.

sa o luam pe rand: cine este APTR? nu exista un site, nu stii cine face parte din senatul acestei institutii, nu cunosti criteriile de jurizare, nu vezi cine finanteaza gala de premiere care a avut loc la teatrul national bucuresti. doar farmacia inimii catena a dat un comunicat  spunand ca a fost sponsor al acestui respectabil eveniment, oferind probabil haloperidol expirat lui gadea care a batut campii despre curajul sau, comparabil cu cel al lui calderon. dar cine este acesta? jean louis calderon este singurul ziarist care a murit la revolutie, pe 22 decembrie 1989, la varsta de 31 de ani, strivit de senilele unui tanc. calderon a fost trimis de “La Cinq” sa transmita imagini de la prabusirea ultimei redute a comunismului balcanic (ei bine, daca nu luam in calcul albania. si n-o luam), s-a adapostit in spatele unui tanc care a bagat in marsarier, incercand sa se rupa de imbratisarea cu un aro plin de teroristi, teroristi arabi crescuti de ceausescu-cel care a intinat idealurile socialismului-dupa cum s-a plans, chiar in acele minute, tovarasul ion iliescu in studioul 4 al televiziunii romane libere si independente.

gadea -stiti cu totii cine este, curajosul latrau de dupa fustele maicutei sale voiculescu. dar cine sunt subiectii acestui interviu plin de bravura care l-a propulsat pe predicator la dreapta eroului calderon, strivit de tanc? sotii popovici sunt doi infractori condamnati la 6 si respectiv 5 ani, de catre justitia romana, pentru spalare de bani, complicitate la abuz in serviciu, fals in inscrisuri. gasiti mai multe detalii aici: http://www.wall-street.ro/articol/Marketing-PR/133494/bogdan-popovici-patron-de-presa-inchisoare-nastase.html

fiind om de media, domnul popovici a scris un reportaj din puscarie din care citez:

Opt luni de sapat continuu in tunelul sinistru al saraciei si ramanerii in urma aproape animalice a sistemului penitenciar romanesc. Sapam intruna. Nici urma de Europa. “Am ajuns intr-o saracie din lumea a patra. Parca am fi in cei mai rai ani ai lui Ceausescu. Marea majoritate a detinutilor nu au auzit de tablete si e-mailuri, ca de folosit…” scriu niste detinuti din Penitenciarul Giurgiu. “Batem cu tevi de metal in chiuvete si closete ca sa nu sara sobolanii in bai.” “La chiuvete curge o apa galbena, urat mirositoare” scriu alti detinuti de la Penitenciarul Jilava. La penitenciarele din Craiova, Botosani, Vaslui, Poarta Alba oamenii se calca in picioare, paragina si mucegaiul se intind atotstapanitoare. La Penitenciarul Gherla, de fapt in toate penitenciarele, frigul de iarna este atat de napraznic incat amorteste mintea si macina trupurile. Inghetam atat de tare incat devenim casanti. Dintii si creierul se sparg incet in mii de bucati. De frig sau de frica de boala netratata. Convietuim impreuna cu personalul tot mai obosit, prizonier al frigului alaturi de noi.”

ciudat ca majoritatea detinutilor nu au auzit de tablete si emailuri. tovarasu nastase a scris nspe carti din parnaie, poate chiar acum, la targul gaudeamus, o sa cumpar un volumas sa-l bag in ghetutele unui orfan de partid. basca a bagat ca inecatu pe blogul sau personal. dar dansu probabil avea regim special. nu a putut sa aranjeze nimic pentru victimele colaterale ale urgiei basesciene? si atunci cum a ajuns gadea sa le ia interviu celor doi? nu-mi raspundeti. stiu, cu curaj.

acum 10-15 ani, desi esca lua an de an, an de an, an de an, premiu pentru cel mai bun prezentator si stirile protv erau mereu pe primul loc, aptr-ul nu putea a caine ud, crescut de sarbu cu paine si supa knorr, pe treptele cladirii din pache protopopescu. vremurile s-au schimbat. “memorialul durerii in cur” abia incepe. primul episod-lotul nastase-cum a promis, plina de curaj, autoarea pe scena teatrului national. bleaaaaaah

hamburgu este buricul presei germane, spiegel, stern, bauer si inca o basculanta de ziare, radiouri si televiziuni rasturnata la hanseatici in batatura. liza a facut scoala de jurnalism, 4 internshipuri pe la reviste si cotidiene dar nici nu viseaza sa prinda un post pentru ca “este foarte greu, trebuie sa ai un cv beton si eu, la 25 de ani, sunt foarte tanara si nu am cum sa am experienta”. 3 zile pe saptamana se trezeste la 5 juma, motzaie 50 de kilometri in trenul care o duce pana-ntr-o suburbie indepartata si apoi baga o miuta cu colegii, pasandu-si stiri despre pisici salvate de la obezitate si batrane muscate de mana de protezele inghitite pe nemestecate, de dimineata.

liza e resemnata, la 40 de ani poate o sa se apropie la 20 de kilometri de oras, la 65 sigur are un post la stern. pina atunci insa trebuie sa traiasca iar banii de colaborator la foaia regionala nu-s multi, asa ca celelalte 3 zile libere, nu-s deloc libere: da meditatii la germana si seara e chelnerita la un barulete din eimsbuttel. carciumarii-baieti buni-ii platesc asigurarea de sanatate,  nu ca astia de la presa care nu dau un ban pe taxe daca esti colaborator si cum la 25 de ani nu prea ai cum sa fii altceva decat  colaborator pentru ca nu ai experienta si fara experienta nu te angajeaza nimeni, rezulta ca nu ai asigurare si… incepe sa sune a romania. unde, drept e, orice agramat poate sa intre ca-n branza si sa scrie un material despre celulita ioanei tufaru, insa mult mai greu se poate pricopsi cu un contract valid de munca.

vuieste presa de stirea plecarii lui sarbu, oooo, titanul media-deschizatorul de drumuri-geniu’ din buftea, dar nu sufla nimeni o vorba despre anii munciti si neplatiti, de contractele la caterinca pe care fraierul de ziarist de 23 de ani le semna ca primarul iar angajatorul le lua si facea cornete din ele si nu platea nicio letzcaie la sanatate sau somaj, de cartile de munca cu un z mare in ele si pensia pierduta-ma rog, cine mai crede in pensie o sa ziceti, dar nu vreau sa intru (inca!!!) in subiectul asta.

as ramane la rapacitatea cu care o generatie intreaga a fost ciordita de catre mogulii media, aia care-ti spuneau cat de norocos esti ca esti aici si cat de tare trebuie sa te bucuri de cele 5 minute de celebritate cu numele tau pe ecranul televizorului pentru ca: azi esti, maine nu esti. daca nu esti supus, la poarta proteveului sunt alti 790 de fraieri ca tine, gata sa-si dea sufletul in serviciul marii fabrici de infoteinment. moguli care au ouat mogulasi, inraiti ca pitbulii si invatati sa latre, mogulasi care au contaminat cu meltenismul lor arogant toata media, s-au scurs in canalele de stiri concurente si in ziare si radiouri.

si iaca-ta cum, acum in frunte cu mustata suprema, inchid cercul si taie orice posibilitate de retragere intr-o emisiune normala de stiri prin deplasarea in par la rds-rcs, daca o fi adevarat. daca nu, fac trei cruci c-am scapat.

liza zice: “am auzit ca si tu esti jurnalist”. nici vorba, sunt contabila si inca una proasta. care a acceptat sa fie tzapita ani de zile, fara sa cracneasca, de catre cetateni model, omagiati de societatea romaneasca. halal.

ps. si d-aia e presa romaneasca o varza stricata. pentru ca e plina de contabili, ingineri si taximetristi, fara o secunda de scoala, fara repere deontologice sau profesionale. indivizi constienti de impostura titlului de “ziarist”, deci mereu infricosati de sutul in fund pe care l-ar primi pentru ca-sunt alti o mie ca ei la poarta ziarului-radioului-televiziunii. in marea ei majoritate, presa romaneasca este o scoala de marlanie si rautate, in care empatia si umanitatea sunt pedepsite si batjocorite. mai multe pe maine, ca m-am pornit destul de tare.

pe mama lui tata o chema blazinovici, pe tata lui tata il chema feher, in casa se cerea un pic de sare in maghiara, se spunea sarumina pentru masa in germana, ochelarii de vedere erau cautati in slovaca si vecinii erau injurati in romaneste. gulas de mittel europe. in ’69 tata a luat-o pe mama, teleorman, romani de la dunare care fugeau de pe ulite cind veneau pravaliile mobile ale evreilor pentru ca, nu-i asa: “jidanii maninca copii”.

mama vorbeste romaneste. atat. toate rudele lui tata vorbesc si romaneste, dar mai degraba n-ar face efortul asta, ca e greu sa prinzi cuvantu …zi sa-i zic, stai asa..si oricum noi astia, vorbitorii de maghiara suntem dominanti, adica suntem toti mai putin copiii lu micki feher si nevasta din teleorman. in fiecare an, de 1 noiembrie, ne strangeam la matusa lidia, multi blazinovici, o mana de feheri, ioji si rojica si zoli si carol, supe dulci si gombot si varza a la cluj.

dupa ’90, masa a fost intregita de lecturile din romania mare, glumele belicoase ale lui eugen barbu tupilat dupa semnatura alcibiade fiind intampinate cu o reala satisfactie. ungur linga ungur linga slovac ungur linga ungur roman slovac sas evreu inghiteam fericiti-ca ursii din poiana colturile de paine aruncate de turisti-tartinele cu rahat zvarlite de alcibiade si de tribun, pe vremea aia tribunel. ne distram mai cu seama la dumele cu maghiari. alcibiade se lua de domokos geza, spunea ca ii cade parul de pe cap direct pe piept, hahahahahahahahaha, ca prinde muste cu limba, hohohohohhohohoho. umorul patriotard neaos scutura camesa pe cititorul inamic minoritar.

scena lecturii comune se repeta la fiecare intalnire a micutului clan panonic, indiferent fata de evenimentele din targu mures, opac la discursul din ce in ce mai otravit al nationalistilor romani. pina-ntr-o zi, cind la inmormantarea lui carol, verisoru lui taica-miu, maica-mea s-a infoiat sfatos la slujba, pentru ca popa de la biserica catolica, dupa un discurs in limba maghiara, fara subtitrare,  a dat play la caseta cu imnul ungariei. stupoare-n biserica, rigor mortis la cetatenii din cortegiu, toata lumea in picioare, “ce dra..doamne iarta-ma se-ntampla?” a zis maica-mea, inganata indeaproape de perplexitatea lui taica-miu. e clar ca simtul umorului a fost inchis, vanat si cu limba umflata, in sicriul lui carol.

vizitele s-au rarit, intepaturile nationaliste s-au inmultit, ardealul este al nostru, ba nu, e al nostru, ai dracu de unguri, las ca stim noi ca daca cerem in romaneste paine spuneti “nem ertem”, adica r-ati ai dracului, va faceti ca nu intelegeti? tensiunea creste: dar vorbeste domnule romaneste odata, ca in romania traiesti nu in ungaria.

2013, discutie de terasa, bucuresti: “unde mergi?” la budapesta. “ce sa faci mama la ungurii aia? crezi ca sunt mai breji? n-ai vazut si nebunu de orban ce face si ca economia e praf?”.  nu mai bine stai tu la bucuresti, ca ai de toate si acum si domnul vocalist de la iron maiden a stiut sa spuna buna seara bucuresti, nu ca drogatu ala de ozzy care nu stie pe ce lume traieste si credea ca e in mizeria de budapest.

bucharest is not budapest-ne explica a mai de succes campanie publicitara a verii, in aplauzele estropiatilor si cercopitecilor cu cod rosu la nationalism gaunos. bineinteles ca nu e colegutilor de tara, sunt doar omonime, budapesta este un oras cu staif si 493 de orbani n-o pot distruge, iar bucurestiul este o adunatura de sate demolate si industrializate, pe care nici 600 de hohenzollerni nu o pot transforma intr-un centru urban. mi-e dor de glumele lui alcibiade din 1990. barbu macar n-avea matura demna a adevarului unic bagata in fund.

“de unde sa am eu bani sa-ti dau mamicutza? n-are mama bani”, “de unde sa am eu bani sa platesc taxele? n-am bani”, “de unde sa am eu bani sa va dau salariile, ca nenorocitii nu m-au platit pe mine, n-am bani”, vaierul se ridica de 23 de ani peste tara, giulgiu intins peste economia intrata in soc hipotermic, desangvinizata de lipsa banilor care unde dracului se duc atunci cind pleaca?

la ai mei e simplu, nicio paraluta nu rezista mai mult de 6 minute inainte sa fie transformata in vaze, margele si sandale, debaraua e plina de trente, lichiditati inghetate in rafturi, vezi daca poti sa le storci si ce pica din ele. la doamna preda castigator e zepter, mii de euro alearga pe dispozitive, roboti si cratite miraculoase, saci de medicamente umplu bucataria. sunteti bolnava? nuuu, doamne fereste, dar asta este un praf din batatura de zana frecata cu coasta de caracatita si unghie de sarpe din himalaya, te scoala din morti chiar daca nu ai murit inca, trebuia sa il am. se fac credite pentru covoare persane care nu au unde sa fie intinse, ca nu-i loc de celelalte rogojini si de mobila sculptata, deci ar fi bine sa luam inca un credit si sa-l dam rapid pe-un apartament.

nu mai bine imi dati mie 3000 de euro pentru o excursie in india? “ai inebunit? de unde sa avem noi bani? suntem amarati si avem o gramada de datorii cu robotu de greblat franjurile la covorul persan si, oricum, cum sa tragi prin cur atatia bani cind ai putea sa-ti iei aparat de bruiat bormasina vecinului si ..”

ma intorc spre cei care imi datoreaza bani, nu din imprumuturi ci din contracte de prestari servicii. intelegerea e simpla: eu prestez serviciile, ei ma asteapta la umbra, la capatul sirului de porumb, cu gologanii pregatiti in mana. canci. in romania trebuie sa pui bratul de coceni jos, sa te asezi pe ciuci si sa incepi sa negociezi respectarea contractului: daca ai vorbit de euro, fii atent la curs, intotdeauna va fi ala din 2006. explica-le ca esti in 2013, da, stiu si ei ca sunt in 2013, dar de unde sa aiba sa-ti dea lei la cursul din 2013, ca nici ei nu sunt pricopsiti. de fapt nici nu au cum sa te plateasca, pentru ca uite ca nu le-au intrat banii si nu mai bine astepti tu vreo 2-3 luni pina se pun cit de cit pe picioare si dupa o sa te plateasca, 1500 de dolari nu?, nu taicuta, 1500 de euro. pai tot aia e, daca stai sa te gandesti care era cursul din 2006 al euroului, e bara bara.

cosmin spune: isarescu e vinovat, daca ar da drumu la tiparnita, ar avea si tarisoara ce sa consume. din cauza lui se vaita bietul roman de bani de i s-a-nrosit gatlejul, daca ar da bani la oameni, multi si noi, de plastic colorat, n-am mai auzi peste tot “da de unde sa am eu bani sa-ti dau?”, ca raspunsu ar fi simplu: de la tipografie. 23 de ani de lipsuri se termina cu apasarea decisa a butonului start. mugurele, unde-i multiplicatoru?

sorana zice: nu mai da niciun leut imprumut, nu sunt bani pe piata, nu o sa-i mai vezi inapoi. cuvintele ies, se-ntind ca fumu de tigara in aer si tot ca fumul de tigara intra-n nari, otravitoare si inecacioase: cum adica sa nu-i mai vad inapoi? am imprumutat prieteni nu vreun nenic de la coltul strazii.

sorana insista: da draga, prieteni. si ariciu a dat bani tot unui amic, cind s-a facut termenu asta i-a spus ca nu are de unde sa ii dea inapoi pentru ca si-a luat niste pantofi castoci. “pai si eu ce fac? am nevoie de bani”-a zis ariciu. ce vrei fratelo, ti-am zis ca mi-am luat pantofi, esti incredibil. ti dau inapoi cind o sa am. pam-pam.

la televizor, pe kanal d, un titlu gras, trantit pe diagonala, zice: investiti in pantofi. sub litere se grabesc imagini cu sandale aurii, argintii, gablonturi si pietricele, tocuri de 36 de centimetri si fundite de catifea. o reporterita rage in microfon, incercand sa acopere ritmul care sparge boxele: cat a costat tinuta dumneavoastra? un travestit tinand elegant in mana o vaza albastra capacita cu o umbreluta, isi grebleaza agale buclele blonde si susura baritonal raspunsul: 1000 de euro. urmeaza o paparuda invelita in roz. si dinsa a investit tot 1000 de euro. “investitie”, asa se cheama. la anu pe vremea asta o sa scoata dividendele din pantofi si din tzipla roz. asteapta si tu prieten drag care mi-ai dat bani imprumut, asteapta pin la anul. dar daca totusi au luat bani de la banci? improbabil.

ma lupt din aprilie sa obtin un card de credit. am raspuns la ghicitori, m-am dat de trei ori peste cap cu un pahar de vin in mana, fara sa-l vars, am dansat salsa cu un urs pe role, cu greu i-am convins dupa ce investigatorii bancii au vorbit cu patronu, cu femeia de serviciu, sefu de scara si moasa satului. insa a trecut vara, s-a dus dracului sezonu. daca as fi diva blonda nu m-as baza pe cardul de credit. atunci poate un credit de nevoi personale? pun pariu ca travetitul a ajuns deja la refinantare. imi amintesc de duduia care a luat unul, n-a mai fost in stare sa-l plateasca si cind i-au batut la usa-boc-boc-boc-recuperatorii de la banca, a ridicat din umeri, i-a poftit in casa si le-a aratat rochia neagra, cu paiete, cumparata special pentru revelion. revelionul de madafacari unde a fost dusa de o prietena, numai baieti de top 300, numai smokinguri, pantofi cu scart, butoni cu diamante. sansa unica de as gasi un arac pe care sa creasca si sa rodeasca. 1000 de euro a costat tinuta ei, dar alte investitoare si-au dorit mai mult victoria si au bagat si mai mult in rochite, fitze, funditze, poate chiar si-au pus tzatze si si-au umflat buze. domnita din poveste s-a intors acasa pe 1 ianuarie. si ea cu buza umflata, dar nesiliconata. n-a prins nimic, acum are de platit si banii bancii dar nu are de unde ca sugardadi n-a gasit, investitia nu a fost amortizata.

si atunci ce-i de facut? cind banca nu-ti mai da gologani, ma’ta n-are de unde, ca la oltchim nu s-au mai platit salariile din ’94 si mazare anunta in chiloti dungati ca incepe sezonu de impuscat papitoi cu bani pe litoral? ce-i de facut?

te duci la prieteni, colegi, amici, umezesti ochiul, frangi mainile si anunti ca e vorba de taica-tu, e foarte bolnav si trebuie sa il aduci la bucuresti, sa il opereze, sa il intremeze, sa il trepaneze, ai nevoie de 1000 de euro, ca stii cum e cu medicii in ziua de azi, niste corbi, te lasa sa mori cu zile daca nu le umpli buzunarul, 1000 de euro, 2 luni, in 2 luni ii vezi inapoi, jur, nu am unde sa ma duc ca stii cum sunt astia cu bancile si tata saracutul, viata lui e in mainile tale …

nu poti lasa asa ceva sa se intample, ii dai banu pe care l-ai strans pentru vacanta ta ignobila, bati trei cruci marunt si zici “doamne ajuta”. cu putin noroc, in 6 luni te faci cu o pereche de pantofi tiptop. doamne ajuta indeed sa fie numarul tau.

ocluzie rutiera. masinile parcate pe-o parte si pe alta a soselei inguste si-un militian vigilent au inchis traficul, corturi pe dreapta, pe sub brazi, vanuri trase la marginea paraului, fum de la gratare. scena festivalului de jazz de la garana e privita de sus de mortii satului, cruci si-o biserica atarna in panta, ca un card de turisti indecisi: sa coboare sau nu la un gulas?

frig si izmeneala de vama veche. avem turbane, ii si salvari care spun lumii despre tine ca esti un nonconformist, avem golden retrieverul cu basma rosie la gat, avem rastamanul invelit in carpe, avem barbutze si cercei in nas si fauna clasica de festival. pentru ca sunt 10 grade, la garana avem insa ceva in plus: izoprenul. daca vrei sa fii de-al casei, trebuie sa strangi la subrat sulul de cauciuc verde sau albastru, sa te plimbi cu el ca ghida cu umbrela stransa, insfacata de maner ca un pistol cu rachete de semnalizare, izoprenul iti confera un aer de superioritate, vezi bine nu esti un paltonar de pensiune ci un nativ, care doarme, respira si se hraneste cu jazz. when the world zigs, zag. garana s-a nascut cu tine, tu esti garana.

nelu e sponsor si sta la masa sponsorilor, el, familia lui si un pet imens de palinca, “viniti bai aici”, venim, ce dracu sa facem, ne-nghesuim ca o colonie de pinguini imperiali, unii-n altii, pe scena niste lituanieni (cred) se-ncalzesc lovind frenetic instrumentele. in ciuda halimaiului doi nenici dorm lemn pe bustenii din fatza scenei. dorm sau poate au decedat cu zambetu pe buze visand la o plapumioara, ca fetita cu chibriturile.

parul lui florian lungu s-a ridicat-cobra nervoasa in crestetul capului- florian nu stie de iminentul atac si spune senin, balbait si fara pic de umor bancuri. e pauza si norodul s-a inghesuit la tarabele cu crapau. alergam intre tejghele cu paprika, carnati, gogosi si langos, carne perpelita, carne rumenita, carne frigaruita, muraturi si uite pita unsa cu untura si boia si ceapa rosie, vin fiert in pahare inmuiate de caldura care ti se preling dalinian printre degete, ceasuri topite atarnand de crengi. o muiere muntoasa, corp de kraken si cap de husar nebarbierit, incununat cu coronita de dantela, invarte cu dexteritate polonicul si pune sanatos gulas in farfurii de plastic alb. ies aburi din pahare, aburi din mancare, aburi din guri si din nari. abureala.

la dreapta, un actor ratat de bucuresti cocleste libidinos o fetiscana de banat care se hlizeste incurcat-gadilata de limbile primite in ureche, stanga, un ziarist-activist de vama veche, a ascuns furoul negru de plaja sub pantaloni si suba si scruteaza demn adunarea, in fatza un cantaret vestit strange maini, pupa obrazuri, linge tuici. piar-piar-piar.

reincepe muzica, poporul nu se clinteste de la potol. polonezii sunt mai buni dar tot nu reusesc sa trezeasca bustenii adormiti in iarba. frigu musca, tataie cu microbuzu a sosit, haide fratioare mai repede, sa plecam, ca se face 12 noaptea si imi creste turban in cap, raste in par si-un cort la marginea valcelei. si poate chiar o sa incep sa rad la glumele domnului lungu.

22 de kilometri in 36 de minute, soseaua se-nvarte ca un caine care incearca sa-si muste coada, se rasuceste pe dupa palcu de foioase, pe dupa ghemul de case, pe dupa capitele de fan, ne scoate la lacul valiug pe malul caruia cresc viloace groase, cu ferestre mici, cu rame acoperite cu stikere gealan sau alt termopan, cu acoperisu lindab-rana deschisa supurand in soare, cu ponton de beton si maserati in curte. numere de timisoara si de caransebes si uite si cateva de bucuresti, faci adunarea rapid si-ti ies vreo 200.000 de euro parcati icisa la casa tirol.

or fi venit pentru garana? si daca da, sunt fani ai jazzului, organizatori, presa? or fi adus cu limuzinele astea artistii indragiti de la aeroport?

pe cine sa intrebi? e 8 dimineata si muzicienii dorm, au cantat ieri, in prima seara de festival, la poiana lupului. au cantat pina la 4 dimineata si acum dorm in patutul meu si in patutul lui pila si in patutul lui codi si nu-i chip sa ii trezesti.

dar o sa se scoale mai devreme-ne asigura andreea, o fata cu parul scurt-scurt si tepos-tepos, pila spune ca e odrasla proprietarilor casei tirol-o sa trebuiasca sa se trezeasca acusi, pentru ca au transfer la timisoara. andreea e managerul pensiunii si organizator la garana, stie cu somnul de jazzman, stie cu cremvurstiul de dimineata si cu gulasul de la pranz, are o legitimatie care se balangane de gat care atesta experienta si omnipotenta. da ordine scurte baietilor in spilhozeni de piele si fetelor in fuste lungi, tiroleze, doar suntem la casa tirol unde e drept ca se maninca italieneste, de ce? pe cine sa intrebi? andreea incarca intr-o duba o ceata de jazzmani, un negru in geaca de piele si un mulatru batran, cu basca, un asiatic cu sexualitate incerta si o femeie fara trasaturi pe care o uiti la 1 secunda dupa ce ai pus ochii pe dinsa.

puteti sa mergeti in camera-ne pofteste andreea, camerele sunt spulberate de impachetatul grabit al muzicienilor, peturi goale si acreditari agatate de speteaza scaunului, prosoape si cearsafuri stranse intr-o duna umeda si sticlute de sampon presarate artistic in baie. all that jazz, hehehe.

au venit, au cantat, au luat banii, au plecat. au inteles ceva? au fost curiosi sa inteleaga ceva?

in 2010, dupa concertul air de la bucuresti, funky ne-a rugat sa-l ducem la aeroport pe nicolas godin, probleme cu organizarea, nu sunt destule masini, hai va rog, ocupati-va voi. cu mare placere. 10 dimineata, il luam de la marriott, vant umed de februarie vanat, zapada neagra urcata pe copaceii care dardaie la marginea soselei. traversam orasul murdar si trist si rupem din nicolas raspunsuri despre albume si cantece si turnee si versuri. omul e-ncordat, bufnita pe bancheta din spate, masina se taraste in traficul gri. avem timp, incet incet se relaxeaza. spune ca a venit cu masina de la belgrad la bucuresti si a trecut prin sate atat de sarace incat nu-si putea inchipui ca este europa. saracie de india, saracie de africa. pe linga noi la semafor tasneste un bentley. apoi trec bmw-uri, audiuri si mertzuri, stropindu-mi parbrizul cu apa murdara aruncata din gropile de obuz de pe sosea.

nicolas nu intelege nimic. a venit, a cantat, a luat banii si a plecat c-un mister nerezolvat in valiza. ca si jazzmani de la garana care au mancat italieneste la casa tirol de pe malul lacului valiug. lost in translation? nu. lost in geography.

un tigan batran se taraste gemand pe peronul de la linia unu din caransebes, cu-o mana infipta in rinichiul stang si cu ailalta sugrumandu-si jumatatea, o tiganca c-un ochi vanat. femeia il leapada pe-o banca, la tzanc, in gara da navala echipa ambulantei. cu audienta triplata, tiganu da volumu mai tare si se freaca vartos pe sale, urletele umplu sala de asteptare: “hooooooooouuuuuu, hooooouuuuuleeeeooooo”. “de cind n-ati mai urinat?” ingenuncheata in fatza lui asistenta incearca un scrabble dar nu primeste decat un “h” si un “l” si multe vocale, “hooooooooouuuuuu, hooooouuuuuleeeeooooo”, tiganca nu pricepe intrebarea, “de cind n-a mai fost la baie?” insista asistenta privind-o-n vineteala ochiului. o fi de la prima piatra eliminata de sotul, inainte sa-i ramana a doua pe teava.

atras de urlete, in gara intra tot castingul de la world war z, mai putin brad pitt, avem zombie 1, 2 si 3, maini crispate, picioare tarshaite, priviri bulbucate, se strang in jurul asistentei ca mortii linga michael in thriller. nici dansii nu au mai fost la baie de haaat, de ce sa mergi la baie cind poti sa te pisi pe tine, duhneste otetit si primele muste zumzaie inveselite in jurul lor. bine ati venit la caransebes.

ultima oara cind am trecut pe aici, de fapt prima si ultima oara, in ’99, caransebesul a reusit sa ma uimeasca prin sistemul unic de incalzire abordat in unul din hotelurile sale. un fost bloc de serviciu sau camin de nefamilisti, acel tip de loc pe care clasa muncitoare ar fi trebuit sa il numeasca, dragastos, “acasa”. in scara, dupa usa grea de fonta, era tupilata o receptie neoset-o culme a designului la care tanjea o tarisoara intreaga, din spatele neosetului, zambea retinut bustul unei madame unsa cu ruj maro, contur negru de buze. degete dibace, imbracate in aur si topaz si rubine, numarau milioanele dupa milioane, se umezeau iute in buretel si iar fosgaiau bancnotele albastrui.

caransebesu, drobeta si tot banatu avea bani de 60.000 de milioane de seturi neoset, bani facuti cu carca din traficul de benzina cu saraca iugoslavia, dumnezeu s-o ierte. sa trecem la cazare: carpienele si metacarpienele invelite in aur imi arata usa camerei, inauntru frig crunt, de decembrie, paturi chinezesti pe pat, noptiera cu lampa cu pitici dormind la umbra unor ciuperci gigant. aici e baia-bezna de mina ma-nghite, aoleeeeeu, nu vad nimic. pai si normal, e faianta si gresie neagra, se cheama eleganta, ultimul racnet si asta. pardon, penultimul, ca ultimul  racnet e neosetul.

ger. geamul inghetat pe dinauntru. pot sa scriu cu degetu, topind promoroaca, “ajutoor”. pot dar mi-e prea frig asa ca intreb disperata: caloriferu? unde-i caloriferul?

buzele maro ale doamnei se-ntind intr-un suras vinovat. “n-am terminat inca lucrarile si instalatia de incalzire nu e functionala”-sau cam asa ceva a spus. degetele aurite intorc expert manerele de la usa de la balcon si mai mult frig navaleste in camera bocna. “la anul, cind o sa inchida terasele, o sa fie superb” continua receptionera si-mi arata, lafaindu-se pe balconul umil un calorifer mare, de fonta, prins de peretele exterior.

?????????. inghet. de fapt sunt inghetata dar ma dezghet putin cit sa inghet la loc mai dihai.

doamna de la receptie imi spune ca fiecare din cele 20 de camere ale hotelului, sunt dotate cu calorifer de balcon si frig de camera. deh, dupa ultimul racnet al designului, vine ultimul oftat al arhitecturii. e frig dar am paturi chinezesti si ce povesti nepotilor.

14 ani mai tarziu, caransebesul nu se dezminte. o fi de la aer, o fi de la numarul de drumuri la baie, o trage de la caracal? daca acolo s-a rasturnat caruta cu prosti, unde or fi ajuns aia de-au luat-o pe jos?

trenul pleaca la 21.45, colegutii sunt insirati la mcdo, festin cu creveti si cheeseburgeri, cartofi prajiti si inghetate, un zid de bagaje creste linga cele doua banci si-n 6 minute soseste bodiguardul-olimpic la matematica. a facut calculul si doar 7 oameni din 12 maninca, aia care gusta nu se pun. ocupam deci 5 locuri degeaba, nu neaparat locuri la masa, dar uite bagajele astea, sunt cat ceahlaul, as zice mai degraba cit burta lui trita fanita. bodiguardul ne face vant de pe terasa, halal ospitalitate.

avem 13 bilete, unul in plus, vagonul nostru este al doilea dupa locomotiva, zona peron P sau R, aproape de depouri, peronul aici e sfaramat, ridat si nebarbiert, cu favoriti de ierburi iesind pe linga stalpi si incoltind pe linga linii, angkor wat curat.

nasul a prins in mustata vietii 50 de fire albe si multa viclenie. intra in vagon ca in sala de clasa, ne da teza, ne prinde copiind, are un aer martial cind ne urecheaza ca nu suntem in compartimentele noastre, fiecare cu biletul in mana: “ ca m-ati inebunit de cap”.

cu un spasm de gravida cu stomacu-n gat de dimineata, trenul pleaca, mustata curatza culoarul, toata lumea la cutiuta, ne numara, “aveti un bilet in plus?”, da, “dati-mi-l mie”, cum adica?, “da, dati-mi-l mie sa bag pe cineva”, atunci vrem si noi jumatate din bani.

nasul e stupefiat, cata obraznicie, e vagonul lui-imi explica, el e seful, el face si desface, cum imi imaginez vreodata ca o sa-mi dea 50% pe bilet? pai si atunci cit? “nimic. pentru ca oricum locul e liber, n-am nevoie de biletul vostru ca sa justific ceva”. atunci nu-l dau.

cezar intervine, nu asa se face treaba. el stie cum putem avea beneficii de pe urma bunavointei. nu bani, beneficii. e un drum lung pina la caransebes, ar fi bine ca insotitorul de vagon sa fie tovarasu nostru. “poftiti biletul daaar vrem si noi…”, mustata inhata ranjind cartonul si dezveleste ceapa foaie cu foaie:

1.vreti sa fumati? nu pot sa va las, intre vagoane, ca in compartimente sunt camere de filmat.

2. vreti sa beti? nu am nimic, nu am nici bere, nici apa, ca n-am apucat sa..si la vagonul restaurant nu prea-s de niciunele. de fapt vagonul restaurant e o gluma si e la alte 10 vagoane distanta de aici.

3. vreti paharele de plastic? ok, asta pot, nu multe ca n-am nici eu, ce credeti ca sunt eu, chiosc?

4. vreti sa ascutati muzica si sa vorbiti? tztztztz, sunt multi calatori, e plin, eu sunt obosit, dupa timisoara plec la iasi, sunt satul pina peste cap si nu am chef de circ

5. vreti cearsafuri? veniti sa va luati de la mine, dar mi le aduceti dimineata inapoi, va faceti paturile si faceti curat ca n-am chef sa strang dupa voi, s-a inteles?

beneficiile nu se inghesuie, biletul a disparut in buzunarul de la pantalonii negrii cu turu tocit. sta obraz in obraz cu bancnota de 100 de lei pe care a inhatat-o pentru patul neocupat, ramas liber de la noi. de la 0 la 100, fara sa misti un deget. deja nu mai vorbim de matematica ci de alchimie.

5 jumate, trenul ne scuipa cu intarziere de o ora si ceva in balariile de linga caransebes, sunt inalte de 1 metru si tot nu ating ultima treapta de la scara. insotitorul de vagon ne face vant cu promisiunea intoarcerii, duminica noapte, tot cu el. inca 100 de lei pentru el, inca un mare 0 pentru noi. caile furate romane a zis de curand cineva. corect. dar si caile talhare romane.

sunt 4 sau 5 locuri in parcarea pentru handicapati de la intrarea dinspre carrefour a mallului baneasa, pe 3 din ele se odihnesc grase si fudule, muste lucioase de rahat, 3 suvuri lustruite. iulica isi strecoara in al patrulea poloul obosit si boxat in farul drept spate, pescuieste in sertarasul din fatza si propteste in parbriz autorizatia de parcare in locurile special desemnate, tziplata, cu omuletu in carucior cu rotile alb pe fond albastru, cu poza, cu tricolorul si cu steagul uniunii europene, scoate cheile din contact, pune piciorul afara..

..am fost reperati, un individ bronzat intr-un costum la un rand de nasturi, cu revere inguste, direct miami vice, alearga catre noi. legitimatia imensa, cat un goblen de-al matusi-mii, ii joaca pe piept, genunchii la gura, gura in statie, transmite live catre centru ca a prins infractorii care iata, vroiau sa lase masina pe locul de handicapat fara sa-i dea lui spaga. ma incordez inainte de impact, omul se opreste in fatza noastra, poloul zace umil in spate la nici doi metri. “aveti autorizatie?” se rasteste costumul, modesta mea incercare de a-mi pastra calmul se duce dracului: “buna ziua. ce ar fi sa incepeti cu un buna ziua?”. individul se clatina, pocnit in moalele capului de intrebare, e ametit ca dupa un accident, schiteaza un semizambet amintindu-si de zilele cind si lui, prin 84, i-a dat cineva buna ziua, la el pe ulita din stefanesti, ce vremuri.

se scutura si se repliaza rapid, batzul reintra in anus, caraba aramie se inclesteaza mai dihai in jurul statiei negre, nu da buna ziua, ca doar era optional si, cautand frenetic in buzunarul cu intrebari, gaseste aceeasi: “autorizatie aveti?”. iulica il invita sa se uite prin geam spre parbriz, ma uit si eu la suvurile vecine, niciuna din masini nu are nimic in geam dar probabil asta e semnul handicapului in romania: masina mare, neagra si lucioasa. individul mormaie dezamagit ceva in statie. de data asta am scapat.

5 zile mai tarziu, uichend, doar doua suvuri, tot negre, tot lucioase, poloul pupa bordura, se repeta procedura, mana bajbaie dupa bucata de plastic, o arunca pe bord, dam sa iesim. inotand in valurile de caldura, un baietas de vreo 25 de ani in camasa alba si pantaloni cu pense, legitimatia a-bord pe care poate sa scrie oferte de mici cu mustar si bere la numai 5,99 lei zbatandu-se pe piept, atarnand de lant, ca o tinta de darts, pina-n zona inghinala. vazand ca ii scapam, ca am iesit din masina si parasim locul crimei, baietasul tipa de la 3 metri acelasi elegant “autorizatie aveti?”, din nou ma arunc in valsul educativ-explicativ al bunelor maniere: “buna ziua. spuneti dupa mine bu-na ziua”. omul e la fel de stupefiat ca inaintasu din miami vice, “dupa ce imi spuneti buna ziua, va duceti la masina, verificati, daca nu vedeti autorizatia, atunci luati numarul masinii, il dati prin statie si anuntati politia care va trimite prin posta amenda contravenientului”. baietasul clipeste, legitimatia de la gatul lui e complet goala, nu are scris nimic pe ea, sau poate e in braille. ramane prostit in caldura incercand sa prinda sensul cuvintelor mele. celelalte doua suvuri-bineinteles ca ma uit-nu au niciun act afisat in parbriz.

doua saptamani mai tarziu, din nou la film, din nou la mall, parcarea plina ochi, multi handicapati veniti la shopping ca-s reduceri, suvuri toate, de data asta unul alb. un suv negru pleaca la tzanc, poloul ii ia locul, un al treilea paznic, statie, tricou alb, pantaloni de stofa, pantofi de mort, varsta incerta, sa fie un 55 care se tine bine de la dat la coasa, sa fie un 35 care se tine prost de la spritz. ma aplec, caut autorizatia, o pun pe parbriz, omul ma urmareste si cu toate astea, cind ies din masina ma intreaba tzafnos “autorizatie aveti?”. e clar, acestea sunt singurele cuvinte pe care cercopitecii le-au invatat, e ca in reclama aia veche la pepsi “toni-toni-toni-toni, to-ni-to-ni, toooooni, tooooni”, dar macar acolo se jucau cu accentele, cu inflexiunile. aici tonul este permanent acuzator, ei stiu ca tu nu ai autorizatie, ca ai parcat acolo, ocupand locul unui suv care ar putea sa le bage lor in buzunar 5 lei, poate chiar 10 daca e conasu generos si daca le sterg cu maneca farul si cu pulpana hainei capota. sa ii mai spun de buna ziua? n-are sens, dar omul m-a vazut ca am pus autorizatia in geam, ce rost avea sa mai intrebe? “ati vazut ca da” ii raspund si eu la fel de incordata. “da, dar ati scos-o numai cind ati ajuns in parcare”. aproape cad pe spate. individul vorbeste si ma priveste cu ochi mici si rai cind trec pe linga el.

rise of the planet of the apes. sfarsitul e aproape. pregatiti autorizatiile de handicap.

Design a site like this with WordPress.com
Get started