Archive

romania

am iesit de dimineata din scara blocului, grabita in tricoul meu verzui: n-am apa, n-am lapte, ma duc pina la colt, unde-i viesparul de betivi care isi infig in pleoape scobitori de cafeina. beau toti shoturi de apa maronie servite in paharute mici de plastic, avem mutuliga si somnorila si morocanosu si chiar si-o alba ca zapada trista care pazeste automatul de cafea si isi face de treaba pe dupa galantarul cu mezeluri de mult moarte.

ma-ntorc grabita acasa, in tricoul meu verzui pe care prind cu dexteritate flegma alba a unui vecin. sau a unei vecine. ca nu vad cine a trimis-o. flegma calatoreste cu mine in scara, pe umarul meu, ca un papagal imens, isi face loc prin tesatura tricoului si atunci o vad, translucida si ma gandesc ca acum sigur o sa am noroc.

poate nu atat de mult cat as fi avut daca as fi calcat intr-un rahat de caine. si sigur nici pe departe atat de mare ca norocul pe care l-as fi avut daca prindeam un caca de alcoolic dupa o dieta de sarbatori cu sarmale si carnati. sau.. ehei, gandul imi zboara la domnul ala din galati, de-a inhatat potul mileniului, de 11 milioane de euro la loto.

dinsul, inainte de a-si lua biletul, sigur a fost scuipat verde de vreo 6-7 vecini, a fost stropit cu borala de 2 colegi de munca mahmuri, a calcat cu dreptul si apoi cu stangul in excretii bogat ornate cu porumb si coji de rosie si, impiedicandu-se de-o pietricica, a cazut chiar si cu fatza intr-un rahat de rottweiler stricat la stomac.

si-apoi sa te tii noroc.

plina de speranta ma intorc in fatza scarii blocului si astept. poate-poate, cineva va arunca o oala de laturi pe geam. am mare nevoie, maine am un interviu pentru un job in afara.

sau poate, daca tot stau intr-o tara de cacat, o sa am vreun avantaj competitiv din start?

maica-mea, ipocrit bisericoasa, zice ca nu trebuie sa te bucuri cind moare un om. hmmm.

imi amintesc perfect luminitele bradului, rosii-verzi-albastre, colorand electric fetzele vecinilor inarmati cu toporase de batut snitele si facalete, garda blocului care apara locatarii de teroristii arabi trimisi de cizmar sa ne ucida, stransa toata la noi in sufragerie. cu ochii-n televizor, revolutionarii de scara urmareau procesul sotilor ceausescu, nadusind, urland, ciocnind tuici, dandu-le pe gat fericiti, “pooorculeee, ai murit poooorcule!!!” striga unul din ei, cred ca domnul marcu. sau era gavriliu? se mai bea o tuica, se mai multumea proniei, maica-mea chiuia, oamenii se imbratisau, cu ochii-n pixelii aranjati mortal pe fatza incremenita a dictatorului si sinistrei sale sotii.

aveam 16 ani si, pentru 2-3 ore, cadoul de craciun perfect a fost asasinarea televizata a celor doi. maica-mea a fost pentru prima si poate singura data in viata de acord cu mine.

14-15 ani mai tarziu, televizorul a tarat in camera, ca o pisica mare si tarcata, o stire ca un fazan gras care mi-a umplut din nou sufletul de bucurie: actiunea se petrecea in judetul zalau sau timisoara, undeva unde palinca si slibovita se beau de la 5 dimineata, in cafa. se crapa de ziua, nuntasii pleaca trotilati in dacie, zdraaaaaaang, drumul se frange intr-o alta masina venita de pe contrasens unde, desigur, erau alti betivi. nuntasii sunt raniti, din masina doi se tarasc afara 5 ciomagari care le rup spinarile nuntasilor, pumni, rangi, picioare, va-n gura care ne-ati stricat masina, r-ati ai dracu si da-i si bate-i si rupe coastele fisurate din accident, desavarseste cum ar veni, voia sortii. mardeiasii se suie in masina lor, iau curba si se ciocnesc plastic si definitiv cu un tir care le stinge lumina. frumos.

cineva se uita din cand in cand la google maps, zumeaza pe zalau si face dreptate.

nu stiu cine e nae nicolae, cum nu stiam nici cine sunt pumnacii din ardeal, insa stirea mortii lui m-a bucurat necrestineste. m-am gandit de cate ori s-a strecurat, a taiat, s-a bagat, a accelerat, s-a incrucisat, nu a acordat. puteam sa fiu eu intr-o masina venind din dreapta, nu trenul, si m-as fi facut eu zob, ca n-am blindata sa ma protejeze. de cate ori n-a asteptat regele imobiliarelor la bariera, de cate ori a zburat peste ea, privind doar inainte, gandindu-se la milioanele pierdute cu fiecare secunda de stat in coada?

uneori mamicuto e bine sa te bucuri cind mor oameni. poate asa mai ajungem sa traim si noi.

in dreapta, dealul se grabeste in marea turcoaz, in stanga urca molcom printre livezi de maslini si tufe cu flori roz, gigantice, ca-n mlastinile din jurassic. dintre copaci sclipeste un ochi de geam, ba nu, sunt mai multe, e o colonie de vile camuflate perfect in vegetatie, ferestre imense intoarse spre mare, acoperisuri de tigla pamantie, bronzata ca un pescar in august, pereti verde palid unii, altii maro discret; o draperie alba zbatandu-se in vant e singura care tradeaza banii grei pititzi la marginea soselei.

pentru ca vilele astea modeste, ascunse-n burka verde a maslinilor, sunt case de boieri suedezi, englezi, nemti si olandezi, fiecare a costat un milion de coco, la poarta discreta, de metal, e-un nene in livrea care-ti parcheaza masina si-ti tunde iarba si-ti scoate soparla din baie. daca nu ai fi atent, ai trece pe linga colonia miliardarilor din chia fara sa-ti dai seama ca exista. cum sa le explici oamenilor din certeze ca exista un neam de jupani care, desi au bani, nu vor sa se arate?

pai daca as fi avut eu banii astia imi faceam aicisa un p+4, cu piscina d-aia vopsita in bleu, acoperis de tabla, lindab sa reziste o viata, si mi-as mai fi pus niste geamuri mici, termopane normal, sa nu se piarda caldura si faceam niste scari de marmura care sa ma ridice pina la usa cu sticla-ochi de musca, d-aia bulbucata de care si-a pus si nea doru, vecinu de se intoarse din franta plin de gologani si la scari puneam mana curenta de inox, stralucitoare si as vopsi toata casa intr-o culoare vesela, un roz aprins sau un portocaliu sau un verde fistic, sa se vada minunea de la 2 kilometri. asta inseamna ca as taia toti copacii din jur, ca oricum sunt strambi si din cauza lor sunt tantari aici si pasarele care-mi ciripesc in cap si dau prost cu zaru cind leg o tabla cu vecinu doru. si-n fatza casei mi-as face asa, un garaj de tabla, ca nu pot sa las mertzanu sa-l manince aeru sarat si sa faca pescarusii caca pe el, si as vopsi si garaju de tabla, eventual in culorile tricolorului, pentru ca sunt mandru ca sunt roman si am facut bani si vorba cantecului ‘asa-mi vine un chef nebun, ca sa pun octavia-n drum si un metru cub de bani, ca sa moara ai mei dusmani”.

la cum arata viloacele din tara noastra, ar trebui ca dusmanii sa fii crapat cu totii. de cancer pancreatic declansat de excesiva gadilare a bilei de catre creatiile arhitecturale ale romanilor chivernisiti.

pipera e un cosmar in pastel, cu garduri de parnaie de dupa care se itesc lindaburi si antene parabolice, maramuresul e republica prostului gust, o insiruire de showroomuri hidoase din care ies muieri cu fuste inflorate si cizme tzipate pin la genunchi si se catara in suvuri sa mearga pin la rau, sa aduca saci cu pietris, sa continue ctitoria. cetatea brasovului arata ca un canis epilat, padurea rasa stramb ca sa se vada meterezele.

acum inteleg: daca in restul lumii arhitectul face case, in romania, arhitectul e ucigas platit, ieftin si foarte eficient: mierleste mai multi dintr-o lovitura si nici nu lasa urme.

se sesizeaza din oficiu dna-ul sau ..?

trasul de par, urecherea, palma, cureaua, papucul, facaletul, in cazuri mai sofisticate ca cel de la mine din bloc, legatul de calorifer si aplicarea de lovituri cu lantul-sau cel putin asta era referinta la care se raporta maica-mea atunci cind vroia sa-si demonstreze umanitatea, chiar daca strangea in palma un somoiog de par lung saten, proaspat recoltat de pe scalpul meu, dupa un 8 incasat la matematica.

bataia e rupta din rai. eu te-am facut, eu te omor. bate fierul cu copilul. cati dintre noi, astia de 40 de ani, nu ne-am plans inimile afara, nu am implorat iertare, in numele fundului framantat cu cureaua, in numele obrazului inrosit de palme grele, in numele urechilor intinse si arzande. “mai faci ma? ma mai faci de rusine?”, asta ne intrebau si noi invatam cu pumni, palme si ghionturi sa ne stim locul, sa ne cunoastem masura.

si sa mintim: da mama, am facut, da taticutule, am dres, da tovarasa invatatoare am citit.

o generatie de ursi dresati sa mearga pe bicicleta intru incantarea procreatorilor care si-au jertfit tineretea ca sa ii aduca pe lume. hotarati sa-i puna la locul lor.

muine este sandvisul cu unt si miere al lui dumnezeu, femeie de 70 de ani adorata de fiica ei pe care a crescut-o frumos cu o singura palma, data cind aia mica avea 3-4 ani si s-a oprit urland in fatza vitrinei de jucarii ca vrea papusa. “nu luasem salariul si ea zbiera ca vrea papusa desi ii spuneam ca nu am bani acum. eeeee, pai nu-mi faci tu mie asta, in mijlocul strazii”, jaaap, muine a tras-o-ntr-un gang, i-a bagat copilei mintile-n cap si acolo, bine infipte, au ramas pina la 35 de ani. amin. lui muine nu-i place cum sunt crescuti copiii din ziua de azi, retetele de internet sunt mai rele decat aditivii alimentari, copiii trebuie atinsi, trebuie invatati cine-i sefu si care e rostul lor.

nimic mai departe de parerea lui nea ion, temutul parinte care-si lega baietii de calorifer si ii batea cu lantul de la bicicleta. nea nelu e acum carpa pe care nepotii o tarasc prin noroaiele din spatele blocului, e budinca pe care o imprastie pe gresia bucatarie. si-a pierdut ferocitatea cu care isi “punea la locul lor” baietii si acum e tot un zambet crestinesc si-o invitatie la maternitate pentru ca “sunt inebunit dupa nepoteii mei”. atat de tare incat sa trasezi cu palma si cureaua niste borne prin care ei sa se strecoare in viata?

“nuuu, nu m-as atinge de ei, sunt lumina ochilor mei”.

din oamenii care ne-au fragezit ca pe vrabioare a pierit dorinta manuirii parului. daca-i intrebi pe ei, nici nu a existat vreodata. pai si atunci de ce ma bateai mama? de ce ma pocneai tata?  “noi? fugi draga de aici, delirezi.” minciuna si negarea se-ntind igrasioase peste generatiile crescute-n frica. familiile mimeaza dragostea, tinerii mimeaza obedienta, societatea mimeaza cinstea.

doar muine-cea cu-o singura palma data acum 32 de ani, recunoaste “crimele” trecutului. scleroza este o alegere. noi o traim la nivel national.

pe vremea cind lucram la redactia stiri a faimosului proteveu, adica taman atunci cind se incalta purecele cu nouajnoua de ocale de otel si tropaia pe tampla lui ciorbea si prin mustata lui radu vasile, pe lista zilnica de materiale care urmau sa fie filmate exista sectiunea denumita sec: “comenzi”. adica obligatii-susanele-cioace. mai precis ziua lu aia mica a lui sefu mare, lansarea de carte lu amanta lu seficu mijlociu, conferinta de presa a fabricii de ciment care i-a inaltat casa lu sefu minion. comenzile veneau de sus si tu trebuia sa zici drepti, producatorul iti dadea musai un operator, mergeai cu el la locul faptei, haleai un fursec, beai o cafea din noroi strans de pe talpa chelnerului, luai o mapa de presa si scriai un textulet de 30 de secunde care era luat, periat, controlat mai dihai de 8 ori decat prima stire din jurnal, nu poti sa festelesti exact materialul care-l intereseaza pe sefu si pe sefuletu si pe seficu. iar daca totusi, in imbecilitatea ta, o faceai, trebuia sa te astepti sa platesti cu capul.

cum era sa o patesc si eu in timpul faimoasei campanii “daruiesti si castigi”, prima editie cred. 1997 era anul, emil prezida dar sarbu era regele romaniei, te uiti si castigi, calinescu si esca, proteve-proteve-te rugam ajuta-neee, scandau elevii grevisti pe strazi, politica facuta din studioul de la 3, prima braga si primii mici cu care poporul a fost rasplatit mult inainte sa se prinda pesedeul cum trebuie sa te joci cu digestia romanului.

si peste toate, in plina epoca a teledoanelor, cu vedete culcate pe receptoare, cu tatulici in frac, ore si ore de vorbarie si spalare de bani live, proteveul a inventat csr-ul, corporate social responsibility ii zice acum, adica obtii imagine prin generozitate. mult inaintea fundatiilor lui patriciu sau voiculescu, sarbu a gabjit inimioarele sensibile ale romanilor, le-a luat in palma lui mare si le-a mangaiat: ce sa va dea tatucu? cum sa aiba unchiesu grija de voi dar sa-i iasa si lui ceva?

prin daruiesti si castigi.

erau identificate cazuri speciale: copiii sarmani care aveau grija de parinti si mai praf, mamici gravide, cu 8 plozi deja acasa si sotul bolnav de cancer, baiatul fara manutze care, in ciuda handicapului, a salvat de la inec un baiat cu manute pe care insa nu stia sa le foloseasca (nu-i gluma, intrebati-o pe celebra reporterita toni dohotariu despre acest caz). aceste victime ale sortii primeau de la donatori-in general anonimi-bani care ii ajutau sa mai supravietuiasca doua casute, pina dadeau cu zarurile un 6-6 si ieseau din rahatul in care erau.

donatori anonimi in general. dar atunci, in 97, tocmai scotea capul tagma “miliardarului fraudulos crestin pios”, sa-i spunem MFCP. degraba spalator de bani prin donatii publice in campanii media de succes, mfcp-ul atarna ca o remora pe la diversi moguli si..nu stim, dar putem presupune, ca banii aia scutiti de taxe nu ajungeau toti la copilul fara manute ci mai se duceau si in alta parte, nu spun unde ca intelegeti si voi incotro bat.

revenind la “comenzi”, in una din stirile care prezentau publicului noile impliniri ale epocii sarbu care “daruieste si castiga”, am uitat sa prezint adevaratul castigator, adica pe nea netzoiu, “dosarul transferurilor”, omul care a declarat in ianuarie 2013: “I-am spus lui Tulus ca dau 1 milion de euro pentru fiecare leu pe care l-am luat. Sa dea banii unei case de copii, unui azil! “ (tulus fiind procurorul). am scris stirea, am zis de familia de saraci, am prezentat cazul, am multumit protv, am zis cati bani vin, dar l-am lasat pe donatorul netzoiu si egoul sau afara din minutul de blablabla bombastic-telenovelistic. aproape fatal, telefonul a sunat, s-a cerut indepartarea mea: cine-i ba vaca aia de n-a zis nimic de mine, pai ce crede ea ma ca o fi vorba despre toti ruptii-n cur din fundul romaniei sau despre mine, mfcp-ul roman, care vreau sa scap de fisc si sa-mi fac si niste reclama pentru parlamentare?

am avut ghinion si n-am zburat atunci din redactia protv. in toata mizeria asta este insa si o raza de noroc: acum vad de la o posta “comenzile”, cind e vorba de spalare de bani, de imagine, de amandoua, cind pe sicriele de la otopeni se strang voturi, se fac trocuri, se scapa de parnaie sau se platesc polite. intrebarea e “si la ce-mi ajuta?”

c-un ochi pe modificarea constitutiei si alalalt pe carnagiu muntenegrean, nu mi-a mai ramas niciunul cu care sa observ, prin gaurica pe care mi-am dat-o in peretele care ma desparte de lumulita bucuresteana, miscarile muvarilor si seicarilor, ale duarilor si ale breicarilor. am zacut in bezna nestiintei mele pina cind lumina a pogorat si-am aflat ca centrul vechi nu mai este in voga, ca baetii cu stare si domnitele artiste au sters-o pe stradute, pe dianei, la rosetti, pe polona si pe carol, departe de saormele si terasele imbacsite unde tiganusii-ti fura baschetii din picioare in timp ce-ncerci sa ajungi la masa tovarasilor tai.

deci unde sa merg sa fiu de bonton? la kostas, fost bucatar la scandia, clientu meu, stapinu meu, fost stapin si al lui costel care a dat slujba la mall pe-un srl la foisor si “c”-ul pe “k” ca suna mai greceste-marinareste si si-a deschis o carciumioara intr-o maghernita pitica, undeva linga.. cum ziceam, foisorul de foc. unde-i vere?, “o s-o vezi ca-i multa lume, ca bucataru e vestit si mancarea geniala”.

pe trotuar hair stylisti cu staif si croitori cu renume, d-astia pe care noua constitutie nu-i mai lasa sa mearga de mana la altar, dar nu-i impiedica sa imparta o bancuta de lemn la “kostas”, chelnerita roscata e close talker, imi susoteste vorbe calde de la 30 de milimetri de nas: crevetii in unt sunt cei mai buni, ia creveti in unt ca-s cei mai buni.

icre aveti? “da, dar trebuie sa vie barbata-miu cu ele, doua zeci de minute dureaza, trebuie sa apara”, barbatul-salau intarzie cu icrele, sa vie vinul, un singur tip, alb, tulburel, la carafa, ma uit in jur, staruri pe stanga, staruri pe dreapta, vulcanizare in spate, atmosfera de vama veche in ureche, salvata si mutata la foisor cu tot cu mirosul acrut de urina care vine de la baie a carei usa, pliabila, nu se inchide cu totul.

faci pipi grabit, sa nu te vaza urmatoru client, treci pe la bucatarie, in spatele draperiei nu-i vrajitorul din oz ci chiar costel si o domnita care pitrocesc la pesti si la scoici si la creveti, spatiu cit o debara, frigideru aicisa, hm, am mancat eu pe strada in bangkok si-n iquitos, n-o sa cad latita la foisor. poate doar de foame, comenzile curg, cei doi au de hranit jde guri de oameni mari, o ora si icrele nu mai vin, nici crevetele nu se lasa tras in unt, curge doar vinul, stomacul se strange.

si iaca, masline si tzatzichi, de-ncalzire, dupa o ora juma ajuge transpirat si crevetele, bunutz, scoicile nu prea, chelnerita imi sufla de la 20 de milimetri distanta ca iaca, a sosit salau. stupoare, omul cu icrele e chiar bodo, fostu ginerica al lui base. cantaretu, “daaaa-caaaa cerul ar puteaaaa” sa imi puna in fatza mea, icrele pe care le-am cerut acum 2 ore ar fi fabulos. icrele sunt roz, bune, bodo e batran si, aflu acusi, sotul chelneritei close talker.

se aseaza la prima masa, rasete, urlete de ras, omul pesemne ca este foarte simpatic, abia astept sa-l cunosc, o fac caci bodo stie ca trebuie sa faca turul de onoare si iata-l la mine la masa, in carne si oase, chiar el, artistul de concerte electorale. si nu numai. e simpatic, e fan dinica si pret de 45 de minute canta si ne incanta-de mult vroiam sa o bag pe asta, desi stiu ca nu se potriveste-povesti cu dinica, facand, spunand, traind, murind, nu trage dom semaca, in nemernicia mea ca un caine turbat..

sa curga vinul, sa vie kostas sa-l felicitam, sa-l mintim in fatza ca asa masa buna nu am mancat niciodata in viata noastra, sa promitem ca mai venim, ca il sustinem, ca .. ce bine ar fi, macar din cind in cind, sa am un copilas cu mine care sa opreasca circul si sa anunte ca imparatul este in cucul gol. de unde infiez unul?

Design a site like this with WordPress.com
Get started