Penny mănâncă parizer și pufuleți și spune că nu e atât de rău pe cât se aștepta. Loyd încuviințează. Apartamentul în care e Muƶeul Traiului în Comunism este, spun ei, la fel ca orice casă din Australia de acum 70-80 de ani.
Vorbim despre oamenii cu existențe bidimensionale din blocurile dormitor, înghesuiți ca niște bucăți de vată în vârful pantofilor prea mari ai partidului care au călcat țara asta în picioare.
Răsfoiesc un Cutezătorii din 26 ianuarie 1981. Pe copertă Ceaușescu salută cu o cravată de pionier la gât. Are deja peste 60 de ani dar călcătura e decisă, cătătura neînfricată. Pe fiecare pagină din cele 16 ale revistei pentru elevi este Ceaușescu: adresându-se mulțimii, dansând cu Elena prinși într-o horă de copilași îmbrăcați în costume populare, privind negru dintr-o poză a adolescenței lui în ilegalitate, scrutând viitorul dintr-un portret cu sonde, țărănci cu năframe și munți înzăpeziți.
Tatăl națiunii.
Decretul cu raționalizarea mâncării, cartelele, kilu de ulei și făină, zahăr și ulei, a fost bun, spune un amic. Românii nu erau atunci grași, înfășurați în burți și cefe cum sunt acum, românii mureau de grija zilei de mâini dar mureau sănătoși, nu ca acum plini de diabet și cancere.
Partidul nu a vrut să fim bolnavi, ne-a dat soia care, se știe, e sănătoasă, ne-a păzit de bolile capitaliste ale consumului excesiv, România dodoloață, România dodohoață.
Și hai să fim serioși, zice amicul meu, toată lumea avea pe cineva la țară și puteai să faci rost de mâncare dacă voiai, nimeni nu a murit de foame pe vremea lui Piticu.
Decât creierul.
Ținut doar pe firmituri, epuizat de statul la cozi și hrănit doar cu felii de pâine unse cu untură, creierul nostru a crăpat cândva în anii 80. Îi purtăm hoitul în noi, așa cum unii își poartă piciorul amputat în amintire.
Pe ecranul Diamantului din 87, Ion Iliescu îl înfierează în 22 decembrie pe Ceaușescu, acest om fără inimă, fără creier, fără rațiune-strigă un revoluționar din spate.
Fără rațiune, repetă mecanic Ion Iliescu și apoi invită toți cetățenii care vor să reclădească societatea să vină la CC.
Penny mă întreabă cine e omul. Îi spun: Un criminal.
Mai trăiește?
Da.
A fost judecat?
Nu.
Ce mai contează dreptatea atâta timp cât avem margarină și pâine și blugi și adidași?
Îmi amintesc de halatele de atelier ale băieților pe care desenam cu pixul logouri faimoase, nu conta ce, țigări, mașini, electronice, băutură, nume de trupe rock.
Ca războinicii africani protejați de glonț de rugăciunile vracilor, halatele cu inscripțiile occidentale te protejau de comunism. Odată îmbrăcate, nu mai erai pe strada Mercur din Brașov ci în Chicago, Michigan, cu băieții.
Și cum au intrat brandurile ăstea peste noi, frățioare!!!!!
Ravagii au făcut, ne-au decimat ca pojarul populațiile imperiului aztec și al celui incaș, niciun anticorp la consum nu aveam, așa supli și flămânzi cum ne ținuse partidul cu dieta științifică.
Grasă și frumoasă, așa spunea bunică-mea că trebuie să fie o femeie.
Grăsimea era pentru boieri.
Acum este pentru săracii care mănâncă chimicale.
Ceaușescu era slab. Imaginea cu el mort, privind gol către cer, cu pieptul plin de găuri de gloanțe prin care a ieșit sufletul lui de țăran rătăcit, e înțepenită pe ecranul televizorului.
Mesianism.
Tatăl Națiunii a fost executat de națiune și înlocuit cu un alt tată și apoi tatăl ăstălalt a fost dat la o parte de un alt tată și noi nu mai creștem niciodată, stăm cuminți să vină un tată să ne conducă pentru că noi suntem legați la ochi, bâjbâind orbi în marele supermarket promis de ceruri, acum și pe pământ.

Mihai are mâinile arse la Colectiv.
Numele de familie al lui Mihai este același cu cel al unui sisific cărător de trese, secretar general al guvernului pe vremea lui Radu Vasile, demisionat sub guvernul Isărescu și instalat de Adrian Năstase în funcția de prefect, apoi făcut pachet și trimis consul la Sydney și la Los Angeles de către Geoană, relocat de Lazăr Comănescu în timpul guvernării Tăriceanu la Rio de Janeiro, consulat pe care l-a păstrat sub același Comănescu, de data asta ministru de externe în guvernul Cioloș, iar în 2017 a fost trimis de Meleșcanu la Vancouver. Chiar dacă are 143 de kile, e îndeajuns de agil să sară din barca țărăniștilor în cea a pesediștilor sau a democraților, de la liberali la tehnocrați. Are călcătura moale, poate e plin cu aer și singurul lucru care îl împiedică să se ridice la cer ca un balon meteorologic este greutatea secretelor pe care le ține în sufletul lui larg, de lucrător la 0215.
Mâinele omului care împarte același nume cu Mihai nu sunt arse pentru că, deși lucrează cu foc, știe să-l înghețe. E un fachir care merge în mâini pe cărbuni încinși, oare ce biznisuri avem noi cu canadienii de l-a scos Grindeanu din schema în care îl băgase Cioloș și apoi Tudose s-a grăbit să-l ungă iute la loc, trimițându-l la Vancouver? Mie îmi vine în cap Roșia Montana Gold Corporation, firma canadiană care nu a fost lăsată de bunăvoie din brațe de niciun guvern. Cum, când acolo sunt banii lui Benny, omul lui Dragnea, omul lui Bibi, acești Decebal și Traian ai Fondului Suveran?
Și iată cum Grindeanu e îndepărtat dar totuși ținut mereu aproape, cum spune boier Voiculescu. Este acum șeful Autorității Naţionale de Reglementare în Comu­ni­caţii. ANCOM este instituţia care protejează interesele utilizatorilor de comunicaţii din România, prin promovarea concurenţei pe piaţa de comunicaţii, administrarea resurselor limitate, încurajarea investiţiilor eficiente în infrastructură şi a inovaţiei, scrie site-ul. Bătaia pe 5G, cablu, net și frecvențele radio nu trebuie să o explic. Cine ține netu-n poală, ține alegerile în poală și ține tot ce înseamnă trasul cu urechea în poală.
Ține informațiile în poală.
Dar cine îl ține pe Grindeanu în poală?
La fel ca în cazul omului nostru de la Vancouver, constați că toți.
Suntem noi prea orbi să vedem și de aceea bâjbâim cu mâinile înainte, arzându-ne de bucățile de adevăr fierbinți pe care, uneori, le prindem.
Mihai are mâinile arse și Tedy Ursuleanu are mâinile arse. Dar măcar nu au sufletele scrum.
Ca noi ăștilalți, care am luat cenușa și ne-am frecat un ness, sperând să rămânem treji în noaptea asta care nu se mai termină, în care ei ne fură ca hoții și noi ne lăsăm furați ca proștii.

Ochii sunt albastru deschis ca cerul Danemarcei unde el nu a fost, doar soția, dar totul oricum s-a întâmplat acum mulți ani, în 73 când ea avea 15 ani și a stat pentru o lună în Copenhaga dar nu putea să rămână pentru că abia îl cunoscuse pe el și apoi erau și supravegheați așa că ea s-a întors la el și împreună au rămas în ultimii 42 de ani de iubire. La bine și la greu, zice el și ochii arată ca două găuri în cămașa roșie a feței prin care vezi maieul albastru de dedesubt. Ea încuvințează dar are un aer confuz de femeie care nu știe unde îi sunt ochelarii de vedere deși îi ține pe frunte, pare că intuiește că ceva e profund greșit dar a uitat ce și ce mai contează acum?
El toarnă o pălincă galbenă cu gust de rivanol și apoi mai umple un pahar că e musai și apoi mai umple un pahar și dă noroc într-una, că oameni suntem, asta spune iar și iar. E tare necăjit că un băiat la bucătărie sau careva i-a spart contrabasul, i-a ars un șut: țigani, eu sunt român. Când aude că tata e ungur tace, nu prea are încredere în unguri, dar tot nu sunt țigani, deci e mai bine. Cântă la Hilton și pe la nunți și pe unde e chemat și a fost chemat și fata e pianistă și profesoară de muzică și instructor de fitnes și acum se apucă și de saxofon că tare e ambițioasă, uite-o pe youtube, și are un soț o minune de om și băiatul a fost toboșar la ei în formație din care făcea parte el, doi băieți la acordeon și keyboard și la voce ea, femeia care acum prăjește îngrijorată aripioare de pui (Doiniță, avem oaspeți, aduci și tu o gustare că nu suntem țigani, români suntem). Dar băiatul s-a lăsat de bătut la tobe ca să facă bani căci e diplomat economist-cred, că nici eu nu mai știu că sunt la a 3 a țuică și piticul de grădină din spate luminează fosforescent, radiat cu ce altceva decât poloniu, ca un spion rus care vrea să fugă de lunga mână a KGB-ului.
Și în timpul ăsta el dispare și reapare cu o gentuță în care sunt bucățile de taragot la care cântă el la Hilton sau la nunți. Îl montează ca un asasin înainte de a-i zbura capul victimei cu glonțul tras de pușca cu lunetă și pornește să cânte, solista tresare, ce-or zice vecinii?, să-i ia dracu, suntem români și cântăm muzică tradițională românească, că doar nu suntem țigani. Și dă-i și suflă în taragot, fața e pălălaie de alcool și efort și apoi scoate și un fluieraș pe care aleargă degetele ca și cum ar fi fierbinte fluierașul și apoi intră în casă și iese pe o altă ușă cu sticlele de apă minerale care sunt pline cu un lichid gălbui, Tămâioasă, el a făcut vinul, toarnă și eu înghit aripioare de pui și neliniștea doamnei soliste care îmi spune că nu înțelege de ce copiii vor să plece din țară, ea a fost în 73 în Copenhaga și nu a vrut să stea, și a fost și în Germania și în Italia și în Spania, unde au fost chemați.
El prinde discuția și spune că pe vremea lui Piticu ei au fost cu ansamblul uzinei Balanța la Volivostoc.
CINE?
Vlodi…
Vladivostoc?
Dada, a fost acum 35 de ani (sau poate 40), la muzeul ăla mare unde aveai pictura cu bătălia când l-au învins pe Napoleon și juma din câmpul de luptă era desenat și jumate era în mărime naturală, adică puteai să atingi, simțeai copita în mână și pepenele adevărat, dar asta nu era în bătălia cu Napoleon ci în altă pictură. Frumos la ruși, dar mai frumos la noi, că avem țara asta superbă, palma Maicii Domnului, doar că nu suntem noi vrednici să o gospodărim și să ne bucurăm de ea.
Și atunci doamna solistă ne cântă despre măicuța domnului Isus și mai apare o sticlă de vin făcut de mâna taragotistului care dispare iar și reapare din casă cu un saxofon și dă-i la 11 noaptea, mai dă-i în pizda mă-sii că e frumos, e muzică, nu e ca și cum pun muzică de negri sau țigani, români suntem.
Și acum ea îmi spune că iubirea ne va salva. Mă rog, poate și un metoclopramid. Sau triferment. Iubirea pe care au avut-o părinții ei pentru cele 4 surori, ea sora mijlocie, a doua, ea dat-o mai departe toboșatului-diplomat-inginer și pianistei-instructor-profesor. Fața cea roșie se întoarce ca o floarea-soarelui obosită spre pământ. E atât de beat încât îmi spune că am freză trufașă, repetă: ai freză trufașă și eu râd ca vaca și mă gândesc că iubirea nu ne va salva. Doar trufia de a crede că suntem iubiți.
Doamna Doinița cântă despre Isus și iubirea de mamă și el, Neluțu, cu ochii lui albaștri izbucnind nesigur, ca un grup de lăstuni speriați, zburătăcind pe față, își amintește de comunism emoționat, putea să fie mai rău că el era șeful ansamblului fabricii și a avut o viață bună atunci, ca acum, binecuvântați am fost, spune el și ea repetă: binecuvântați.
Și apoi el șoptește că nu crede că merge la vot, că toți ăștia sunt haini. Nu sunt români.

Și ea își amintește cum ștergea tablourile lui Ceaușescu de praf, că asta era treaba ei, să șteargă de praf tablourile lui Ceaușescu și să ruleze steaguri și să cânte imnuri cu tractoare și ogoare pentru Cântarea României dar asta a fost demult

, ei sunt binecuvântați și eu primesc o intoxicație alimentară.
Poate de la invidie sau poate de la aripioare și vin. Sau poate de la invidie, aripioare și vin dar mai cu seamă pentru că nu sunt român.

1. Bea o cafea din paharul de plastic, ochii sunt două cafeluțe în care cineva a învârtit o linguriță de zahăr. Zice: sunteți din Germania?, în românește zice: sunteți din Germania? și eu răspund că nu sunt din Germania și dacă aș fi fost din Germania probabil nu aș fi știut românește decât dacă aș fi fost sas dar nu sunt sas, dar de ce despic atât firul în patru, bine că nu sunt din Germania și poate să-mi spună în românește că a venit la Tulcea pentru o tabără de numerologie, înainte era make-up artist dar nu mai face asta, i-a ieșit în data nașterii că este lider și liderii nu vor să pună rimmel pe genele altor oameni cărora le sunt superiori, că da, e născută pe 10, mama ei e pe 20,  indivizi răpuși de complexul salvatorului, cicălitori și înspăimântați. Ei nu îi mai e frică de nimic, a făcut un avort acum 7 ani și de atunci și-a dus păcatul și nu a avut parte de iubire dar acum a ispășit și a găsit calea. Când ești născută?
   Tot pe 10. Și eu sunt tot un soi de make-up artist, boiesc morții din sticle de vin sau pachete de credite.
   Hai că îți fac profilul numerologic, zice fata cu două cafeluțe în loc de ochi și apoi adună, scade, împarte, ai 3 la destin. O fi notă de trecere?
   Iei totul prea în serios și nu știi să faci complimente, zice ea și eu adaug un cubuleț de zahăr la amăreala privirii.
   Sună-mă când vii în București să te învăț să dai cu blush pe pomeți. Blaș, așa spune. Și îți spun mai multe despre responsabilitate, e totul scris aici, în numere.
2. Din tricou urcă spre gât iedera unui tatuaj care zice, în engleză, că trecutul e trecut și mai dă-l în pizda mă-sii, nu zice chiar așa, dar asta e ideea. Trăiește prezentul. Cum să îți tatuezi asta pe coșul pieptului? De ce?
   Se uită la mine negru și zice: vreau să fac copii, de 1 an jumate mă chinui să fac copii, tatuajul mi l-am făcut acum 2 ani jumate după ce iubitul meu a plecat de la o filmare cu motocicleta și a murit. Uite-l aici, pe antebrațul drept.
   Mortu respiră prin cerneala din pielea ei, pe centimetri alocați de dermă. Atât a mai rămas din el. Un portret mic, el are bandană și bărbuță și e palid în conturul cernelii. E tare mort bărbatul care îi amintește Claudiei că prezentul e tot ce contează. Și acum Claudia vrea să facă un copil cu Alex dar nu merge, încă. Nu-i nimic.
   Tu nu vrei?
   Am 45 de ani. E cam târziu.
   Niciodată nu e prea târziu. Decât atunci când ești doar un tatuaj pe un antebraț.

3. Fumează în buza camionului. Și el e tatuat, o panteră într-un cerc de flăcări pe brațul stâng. Brațul are 57 de centimetri în diametru, estimez din ochi. Îmi spune că e cascador, fost sportiv, conducea bobul. Acum sare din avion, de pe balcon, călărește, se scufundă în mări și se îngroapă în peșteri. Dacă nu face asta, o dată pe lună măcar, își pierde mințile. Și ia droguri.
Are capul ras și craniul e împins înăuntru în 2 puncte unde a intrat bormașina care i-a decupat osul ca doctorii să poată să ridice calota și să extragă așchiile de lemn intrate în creier.
Era la un turnir la Sighișoara, o lance i-a intrat prin vizeta deschisă, pe deasupra ochiului, în cap.
Acum 10 ani, fix de ziua lui, fix la ora la care s-a născut. A murit puțin, 2 luni a fost operat, spintecat. Și de atunci și-a dat seama cât de fragil e și nu s-a mai dat în lături de la nimic. Absolut nimic. Murim zilnic doar respirând. De ce să fim atât de modești și să nu vrem mai mult? Să murim respirând viteză sau respirând frică sau respirând extaz?
De ziua lui, la ora la care s-a născut, Adrian ar fi putut să paralizeze sau să moară.
2 mm i-au lipsit să crape.
1 mm ca să rămână paralizat.
Crezi că există Dumnezeu?
Nu. Așa a fost să fie.
Oare ce număr o avea la destin? 9? 1? 9.1.1?

4. În pădurea unde sunt acum sunt peturi, iepuri și nu mai sunt mistreți căci au fost omorâți de gripa porcină. Paznicul ocolului silvic are ochi albaștri și sufletul albastru, tatuat cu ură, futu-i în gură, ăștia ne omoară.
Dragnea e închis dar nu i-au luat averea, cum mă, când mie ANAF mi-a trimis înștiințare pentru 6 lei?
O lance ne-a străpuns maxilarul, ne-a intrat prin creier, suntem morți de 30 de ani dar respirăm șuierat în coma indusă, visând că suntem oameni liberi care trăiesc destinul unuia născut pe 10, o nație de lideri plecați într-o tabără de numerologie.

Acum un an am scris asta.
De 10 august.
De ziua mea.
Zi frumoasă ca noi.
-Acum niște luni eram la masă cu niște prietene și una o aduce pe tipa aia de la România Tv, blondă, față de porțelan, prezentatoare, a umblat cu chelul ăla sinistru.
-?????
-Din PSD. Codrin …
-Codrin Ștefănescu. Deci o prezentatoare România Tv care a umblat cu ăla?
-Da. Stai să caut, uite, Cristina Herea. Și femeia ne spune că s-a apucat de design de poșete și, ce să vezi, a și ajuns să expună la Londra, trimisă de statul român, de la care a câștigat o bursă. Sau așa ceva.

O caut pe net, primul lucru este interviul din 2012 luat de Libertatea. Titlul este: Nu mi-am găsit niciodată fericirea într-o pereche de pantofi de 1000 de euro.
Asta pentru că ai găsit-o într-o pereche de pantofi de 3000 de euro, îmi spun plină de invidie continuînd lectura interviului hagiografic luat de către jurnalistul Claudiu Petrișor:
Cristina, esti proprietara unei casa de peste jumatate de million de euro, conduci trei firme şi deţii mai multe proprietati. De ce nu ai făcut publice aceste lucruri?

Pentru că mi-am dorit să fiu judecata pentru ceea ce fac, nu pentru ceea ce am. Nu mi-am contorizat niciodata averea in bani sau lucruri materiale si ma consider un om bogat doar atunci cand ma uit in suflet, nu in portofel. Din păcate, lucrurile care contează cu adevărat în viaţa nu se pot cumpăra, oricât de multi bani ai avea in cont.

Cine este Cristina Herea, posesoarea unei case de jumate de milion, care conduce trei firme și atunci când se apucă să deseneze poșete ajunge instantaneu pe banii mei la Londra, să le prezinte la un salon de design?
Viata ta pare lipsita de griji, de ce ai ales sa te implici în presa tabloidă?

Pentru că am fost întotdeauna fascinată de puterea informatiei. Spectacolul psihologic oferit de lumea mondenă nu a facut altceva decat sa ma trezeasca la realitate si sa ma maturizeze. La 18 ani am ales Facultatea de Jurnalism, renuntand la bursa din Franta, de la Facultatea de Stiinte Policite. Tatăl meu nu a mai vorbit cu mine trei luni. Din dorinta de a nu-l dezamagi la 21 de ani mi-am infiintat propria firma de consultanta media, iar cand mi-am luat licenta am renuntat la presa scrisa si mi-am continuat studiile la Strasbourg, in Consiliul Europei. În urma experientei de la Scoala Europeana de Stiinte Politice am scris cea de-a doua carte, România de Culise’.

Crezi că oamenii te-au judecat gresit de-a lungul timpului?

Multi m-au judecat dupa aparente. Nimeni nu a fost interesat de faptul ca am copilarit mai mult in Academa Romana sau că aveam doua locuri de munca la 18 ani pentru ca îmi doream să îmi câştig independeta financiară, faţă de părintii meu. Nici campaniile umanitare organizate alaturi de Leslie Hawke nu fost demne de luat in seama. Imi amintesc ca in urma cu 9 ani  plimbam casete si foi printr-o televiziune, iar când m-am angajat la un cotidian scriam cu laptopul în brate, pe un scaun. Nu aveam birou nici măcar un birou. Toate aceste lucruri nu m-au descurajat, din contra, m-au determinat să îmi depăşesc condiţia. (tot interviul aici)

Îmi crapă capul.

-Deci la 21 de ani face o firmă de consultanță media și clienții se bulucesc, normal, pentru că…?
-Nu știi cine e taică-su? Taică-su a trimis-o la Strasbourg. E ceva general secu. Ba nu, e procuror. Sau judecător. Oricum, un monstru sacru.
Cristina Herea și-a depășit condiția de a fi fiica lui tati. Nu-i ușor.
A scris și o carte.
Este copia la indigo a unei alte fete a lui tata care a făcut SNSPA și apoi a scris, la numai 22 de ani, o carte nici mai mult nici mai puțin decât despre brandingul de țară, apoi a ajuns la ministerul de externe care a trimis-o 3 luni în Coreea de Sud, la specializare, pe banii mei și ai tăi, apoi a pierdut cursa pentru postul din Coreea de Sud în fața unui alt elefant securistic mai bine înfipt, și s-a căsătorit cu un băiat care lucrează la A3 și s-a mutat în casa luată de tata care este un mare om de afaceri pe o piață complicată, cea de medicamente.

Mă gândesc la toți copilașii ăștia de ciocoi noi, cum trebuie ei să lupte să-și depășească în fiecare zi condiția.
Și mă mai gândesc la copiii care nu pupă o bursă, indiferent cât de geniali sunt, pentru că nu au părinții bine înfipți. Mă gândesc la toate Adrianele și Marilenele, Cristinele și Sebastienii care au luat fața unor elevi și studenți talentați dar cu părinți ceferiști, contabili și femei de serviciu.
Și mă gândesc la milioanele de români care au plecat tocmai pentru că în țara asta unde Cristina Herea ia burse și își face firmă de consultanță media după 3 ani de studii, copiii lor nu au nicio șansă.
D-aia pleacă, șterg bătrâni italieni la cur, spală pe jos în case de nemți și sunt barmani în Spania: ca să aibă o șansă ăla micu.
Și d-aia piața Victoriei ar trebui să fie neîncăpătoare azi.
Pentru că ieșim nu numai pentru frustrările noastre, pentru copilăria noastră călcată în picioare de cumetriile de partid și de ierarhia peceristă. Ci pentru că genetica puterii înseamnă că nici copiii și nici nepoții noștri nu au nicio șansă într-o astfel de țară care prețuiește și premiază poșetele Cristinei Herea.

Era întuneric în burta lupului, așa ar fi început Margaret Atwood povestea Scufiței Roșii. Margaret Atwood este autoarea Poveștii Slujnicei, istoria distopică a Gileadului, țara în care un regim ultra-ortodox folosește femeile pentru prăsilă și instituționalizează violul.
Noi trăim în Gilead de când ne știm doar ideologia s-a schimbat, am dat septicemia declanșată de andrelele înfipte de moașe neîndemânatice în noi, pe topoare înfipte în cap de proxeneți.
În 1999, în ambasada României din Tirana a intrat o fată cu brațele arse cu țigara, cu vânătăi zdravene pe gât, cu un ochi umflat de la un pumn strașnic care a asvârlit-o cu capu-n perete, capu s-a crăpat, poate și peretele s-a crăpat, ce nu s-a crăpat a fost obrazul personalului ambasadei din Tirana, ambasadoru, un om cu mâini transpirate, față roșie ca un deget prins la ușă, s-a uitat la ea și i-a zis: păi și eu ce să fac acum cu tine?
El era statul român și fata scăpase din mâinile mafiei albaneze și fugise la statul român să ceară ajutor și statul român prin gura cu buze moi și umede a ambasadorului român ajuns în postu ăsta pe care îl ura, mult sub demnitatea lui de cumătru cu vreun împingător de hârtii de la MAE, gura aia care mirosea a țigări proaste a spus: și eu ce să fac cu tine?
Să mă ajutați să ajung acasă, așa i-a spus Mioara. Era din Moldova, un sat din Moldova, fusese convinsă că va fi trimisă la muncă în Italia, chelneriță la Roma, dar a ajuns într-un beci în Tirana unde a fost violată și violată și violată și violată, luni de zile până ălea 21 de grame de suflet s-au evaporat și în locul lor a crescut o bătătură mare ca soclul de unde a dispărut statuia soldatului necunoscut. I-a crescut părul și i s-au micșorat ochii, că nu ai nevoie să mai vezi că nu mai exiști și chiar și așa, fără ochi și cu părul lung, călcând pe el, a reușit să fugă și ambasadorul s-a uitat la ea cu silă și i-a zis: păi eu te-am pus să te faci curvă? Păi eu pot acum să salvez toate curvele din lumea asta? Tu crezi că statul are bani pentru așa ceva?
Statul nu are bani să salveze curve, așa e, statul are bani să salveze doar hoți. Și atunci și acum. Și atunci eu am luat-o pe Mioara de mână și am zis că îi dau eu bani de autobuz ca să treacă în Macedonia și de acolo să meargă cu autobuzul până la Sofia și de acolo să ia trenul până la București. Și ea a plâns și mi-a mulțumit dar m-a rugat să merg cu ea cu autobuzul că îi este frică să nu o prindă iar. Așa se întâmplă când ai stat în beznă luni de zile și nu mai ai ochi și suflet și am mers cu ea cu autobuzul până la Ohrid, la granița cu Macedonia și ea a vomitat într-o pungă de 4 ori pe drum, de frică a vomitat, pentru că începea să îi revină vederea și începea să spere că poate să scape.
Și atunci când ai speranță, frica e și mai mare decât atunci când nu ai speranță și nimic de pierdut.
Ne-am despărțit și Mioara mi-a mulțumit mie, aveam 25 de ani atunci și 470 de dolari la mine din care trebuia să mai trăiesc în Tirana o lună și eu i-am luat un corn de la chioșc și o banană și o apă și bilet la autobuzul de Skopje și nu mai știu nimic de fata asta cum nu mai știu nimic despre ambasadorul care nu a vrut să salveze curve pentru că treaba lui era să facă diplomație în Tirana nu să salveze curve.
Gilead.
E întuneric în burta lupului dar măcar e cald.
Afară e întuneric și frig și vânătorul e ca un adolescent din Delhi după ce a văzut 78 de filme porno.

Șoferul de uber îmi spune că uite, dacă era Băsescu, nu s-ar fi întâmplat nenorocirea asta de la Caracal, pentru că Băsescu, orice ați zice doamnă, nu ar fi fost niciodată de acord să numească un guvern de jigodii cum sunt ăștia, cele mai mari jigodii, dacă era Băsescu la putere, el, șoferul, nu ar fi plecat în Anglia să muncească, disperat să facă bani să își ia copiii cu el acolo, cum doamnă să îi las aici, îi distrug ăștia, nu vedeți că nimic nu funcționează, mori cu zile pe șosele, în spitale, în școli, aștepătând să vină cineva să te salveze.
Și scârba aia de Carmen Dan, ce baftă a avut târâtura să plece cu câteva zile înainte de povestea cu criminalul, numai proaste și curve, asta a pus Dragnea în fruntea țării.
Dacă era Băsescu aveam o blondă și atât dar acum, Firea-purceaua, că nu știu cum să-i zic, nu a făcut nimic, dar nimic pentru orașul ăsta, o nemernică a topit banii.
Cum să nu fi misogin doamnă, cum să nu fi misogin când puterea e la tâmpitele ăstea care au distrus tot?
Șoferul de uber se uită în retrovizoare și mă asigură că nu are nimic cu mine apoi adaugă-uite-o și pe tâmpita asta!!! și înfige mâna în claxon.
Mă gândesc la Băsescu și cum avea el o blondă, mai hoață dar mai deșteaptă decât blondele de rit nou și mă gândesc cu cine să țin, cu hoțul sau cu prostul, că nu poți să alegi să ții cu deșteptul cinstit că asta e oximoron și aleg să nu mai țin cu niciunul din ăștia, o să țin cu Estonia, o să-mi mut conturile în Estonia și o să fiu lapona Enigel.
Huvasti!

Postul ăsta scris acum 1 an jumate se chema Crăciunul femeilor care nu au fost cuminți.
1. Pe unul dintre posturile de știri, un star de televiziune spune despre diverse femei care i-au fost colege că sunt grase, urâte, curve, proaste, javre, japițe, gunoaie.

Nimeni nu intervine, colegii starului de televiziune nu sunt oripilați de atacul insalubru al colegului lor asupra unor femei care nu sunt cu nimic diferite de surorile, mătușile, iubitele, verișoarele, finuțele, nășicile sau soțiile lor. Niciuna din colegele starului de televiziune nu s-a simțit o secundă jignită de tipul ăsta de character assasination practicat pe un post național. Sau dacă au fost supărate, au dat fuga și au plâns în baie și nu au mișcat un deget să oprească atacurile.

2. În parlamentul României, o femeie-deputat filmează cu mobilul reacțiile unui coleg parlamentar la acuzațiile pe care i le aduce că este infractor și șofer al infractorilor. Acesta îi răspunde că maică-sa e nesimțită, că are mâncare între dinți și plusează la final cu: am o fotografie cu tine făcând sex anal. În spatele parlamentarului PSD este una din colegele dumisale, ministru al muncii. Femeia râde, amuzată de acestă etalare de bărbăție. Bravo, ai făcut-o K.O. pe netoată.

Filmulețul, devenit viral pe social-media este primit cu aplauze de bărbați, unii din ei dușmani declarați ai PSD, unii din ei faimoși activiști cu numeroase acțiuni în zona combaterii efectelor inegalității între sexe (cum sună, știu, mă refer la oameni care înțeleg că feministele nu sunt niște lezbiene pornite cu foarfeci uriașe să tundă testicule).

3. Fenomenul #metoo ajunge în România. O actriță frumoasă, scenaristă, regizoare, producătoare spune că totul e un circ, că femeile care pretind că au fost abuzate sexual de către șefi au consimțit tocmai pentru că erau slabe, netalentate și știau că astfel vor obține beneficii, luând fața colegelor lor mai talentate. Mai bine ar tăcea din gură femeile ăstea care s-au folosit de trupul lor ca să urce în ierarhie. Huo. Ea, actrița frumoasă-scenaristă-regizoare spune că nu a acceptat niciodată niciun avans venit din partea vreunui monstru sacru, pleacă băi monstrule sacru de aici că eu pot să fac și singură carieră, nu trebuie să faci dumneata popas în vaginul meu.

Frumoasa actriță nu se gândește ce s-ar întâmpla să fi trăit într-un mediu incredibil de concurențial, unde femei la fel de frumoase și talentate se bat pe un singur bigudiu. Nu își pune problema că aceste favoruri sexuale sunt cerute de către cineva care are puterea să te dea afară din firma în care ești și să îți blocheze angajarea în oricare alt loc.

Femeile care au cedat șantajului sexual e curve, slabe și ăstea care urlă că au fost blocate, dosite, lăsate să strângă praf în debaraua puterii, sunt doar niște ratate care dau vina pe bărbați pentru eșecul lor.

Reacția frumoasei actrițe de pe rețelele sociale este întâmpinată cu urlete de încântare. Da, le-a zis-o. Cele câteva femei care au curajul să vorbească despre abuzurile sexuale sunt măscărite, etichetate ca feministe triste si urâte.

4. O fată a fost violată anul trecut de 7 băieți în Vaslui până a leșinat. Făptașii au fost eliberați anul acesta pentru că nu reprezintă un pericol social. Pericolul social vine de la fetele care se îmbracă în mini și umblă cu curul gol pe lângă știm noi ce. Opinia publică-spre deosebire de India-nu iese în stradă să protesteze, puținor speriați li se pare un act blamabil din partea justiției să lase liberi, pe stradă, un grup de 7 băieți care au violat o fată până a leșinat.

5. Coaliția pentru Familie și alaiul de alte organizații care susțin schimbarea Constituției și definirea clară a căsătoriei ca fiind uniunea între bărbat și femeie discută despre interzicerea avortului. Femeile sunt menite să procreeze, nimeni nu pare să înțeleagă responsabilitatea care atârnă și pe umerii bărbatului-soț-partener, femeia care nu vrea să fie mamă își neagă menirea. Noapte bună.

6. Avem de un an primăriță. Conduce ședințele de consiliu general la care consilierele locale din partea USR sunt atacate de consilierii locali din partea PSD cu apelativele de țațe, isterice, proaste. Doamna primar general nu clipește. Nu găsește că atmosfera din aceste întruniri oficiale este mai degrabă cea dintr-un han din Țara Românească la 1542. Colegele de la USR știau la ce se înhamă, așa e în politică.

Între timp, la ușa primăriei, câteva activiste de 1,45 metri își cer dreptul de a asista la ședințele de consiliu general. Sunt refuzate și oprite de bodiguarzii primăriei. Unul dintre polițiștii tocmit de primărița generală se plânge că a fost agresat de unul din ștrumfii activiști și spune chiar că a cerut certificat medico-legal care sã dovedeascã agresiunea.

7. În România femeile sunt mai prost plătite cu 8% decât bărbații. O nimica toată.

În România, numărul locurilor deținute de femei în Parlament au scăzut din 1990 pânã acum de la 34 la 21. Nu că ar fi făcut asta cuiva vreun rău. (https://data.worldbank.org/indicator/SG.GEN.PARL.ZS)

Suntem pe primul loc în Europa la număr de mame adolescente și pe locul 1 la abandon școlar cauzat de sarcina timpurie. Lasă puiule, o să fie bine, o să îți găsești tu unul cu bani, îi torni un copil și o să te facă om.

8. Undeva în Sicilia, câteva mii de românce sunt roabe pe plantațiile localnicilor. Roabe, sclave, cu tot ce implică aceste cuvinte, inclusiv dreptul seniorului de a le viola, cu consimțământul soților, de câteva ori pe săptămână. Soții nu doar consimt ci chiar își împing consoartele să accepte abuzurile sexuale, pentru binele comun. Femeile sunt șantajate că, dacă nu acceptă avansurile sicilienilor, își vor pierde atât ele cât și soții lor locurile de muncă. Deci nu vor avea bani să mai trimită acasă. Lasã-l dragã sã te babardeadcã. N-ai murit din atâta pânã acum. Nu o sã mori de acum înainte.

9. A murit regele MIhai I. Moștenitoarea casei regale e principesa Margareta. O toantă, o femeie fără copii, o securistă, nu merită să ne fie nouă regină. Poate principele Nicolae. Poate prințul Charles. România nu este pregătită pentru o femeie, nu pe tronul regal. Și cu Nicolae săracul sunt probleme, o curvă i-a făcut un copil, a vut să îl distrugă. Nici prințu Charles nu e străin de uneltirile fustelor. Câte a avut și el de tras săracul cu curva aia de lady Di, să nu mai spunem. Bărbații sunt victime, femeile e dreacu.

10. Între modificările aduse de parlament codului penal, este și abrograrea articolului 299 din codul penal, cel care pedepsește “folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual”. Așadar, “pretinderea sau obţinerea de favoruri de natură sexuală de către un funcţionar public care se prevalează sau profită de o situaţie de autoritate ori de superioritate asupra victimei” nu mai este infracțiune.

De ce nu? Scrie în expunerea de motive: dacă nu-i viol, dacă s-a dat consimțământul, nu-i infracțiune.

Folosirea funcției în obținerea de foloase sexuale nu mai este o infracțiune.

Membrii comisiei Iordache (printre care 8 femei), consideră că actul sexual pe care șeful-boss-profesorul-superiorul îl obține prin repetarea cuvintelor: faci asta ori… odată consimțit nu mai intră la șantaj, nu este un viol deghizat. Nu.

Doamnele parlamentare care sunt acum în comisia Iordache provin și ele din aceeași ogradă nisipoasă țărănească unde au învățat că omul are o femeie pe care poate să o pedepsească, după cum zice biblia, atunci când e țâfnoasă, arțăgoasă și îți iese din cuvânt.

Doamnele parlamentare cred că așa e datina din moși-strămoși, să-ți cârpești soața obraznică, să o ții acasă, să îi scoți cu pumnul emanciparea din cap.

Anul 2017 a adus pentru noi, femeile din România, certitudinea că trăim undeva, în subțioara istoriei, într-un patriarhat obscur și fetid din care nu vom ieși prea curând pentru că ne temem ce vom găsi atunci când vom trage ușa după noi.

Suntem un popor tânăr, cu hormonii razna.

Cel mai rău lucru este să lași o doză de estrogen să ne conducă.

Cine știe unde am putea ajunge? Să avem sânii mai mare decât coaiele.

Știi vorba ungurelui?
Femeia este ca să-l fuți.
Duamne ce mai râdeam la bancul ăsta.
Dar nu e vorba ungurelui, e vorba femeii românce care crede că, dacă ea nu s-a împiedicat de un penis rătăcit, căzut din coșulețul Scufiței Roșii, a scăpat de viol pentru că este corectă, cinstită, bună creștină și bărbatul simte asta și o respectă.
Dacă stau să mă gândesc, Scufița Roșie era și ea o târâtură mică, îmbrăcată nepotrivit, i-a fluturat culoarea pasiunii pe la bot lupului, firește că a mâncat-o, să zică bogdaproste că nu a futut-o.
Nu că se moare dintr-un viol. Se moare dintr-un viol combinat cu ștrangulare sau lovire repetată cu un bolovan în față sau sucirea gâtului.
Scufița Roșie putea să pățească asta că umbla de nebună prin pădure, de ce nu a stat acasă ca o fată cuminte, bunica oricum crăpa, că era bătrână. Și să zică mersi că autoritățile au intervenit prompt, domnu Raed de la vânători, până când să mai rezolve cazurile ăstea de incompetență feminină combinată cu ușurătate, the unberable lightness of being, ce mama dracului, Doamne iartă-mă, că se vede de la o poștă că femeile și-o cer.
Unele, nu toate.
Am scris asta înaintea referendumului pentru familie de anul trecut. Aș vrea să știu dacă există vreo reacție a faimoasei biserici române, cea plină de milostenie, după moartea Alexandrei. Au zis părințeii ceva mai ales că uciderea și violul Alexandrei s-a petrecut la câteva zile după ce prodecanul de la Teologie ne-a instruit în privința violului și beneficiilor lui?
Unde este BOR și sprijinul spiritual pe care ar trebui să-l ofere biserica unei națiuni zguduite de tragedia realizării că este SINGURĂ în pădure cu o haită de lupi și niciun vânător deși plătești o armată de vânători și pădurari?
Unde e BOR-ul? Reușește oare STS să îl localizeze pe Daniel, poate s-a pierdut și el, ca Scufița, în pădure și a fost înghițit de lup.

În județul Vaslui, pe un câmp, o fată este violată până leșină de un grup de tineri absolut heterosexuali. Toți cei 7 violatori au fost crescuți în cupluri unite în fața bunului Dumnezeu, bărbat și femeie. Femeia este ca să-l fuți. Așa zice unguru. Mamele violatorilor numărul 1, 2 și 7 sunt bătute de soți.
Atinse.
Șterse peste bot.
Puse la punct.
Cumințite.
Trimise la locul lor cu un dos de palmă. Poate chiar cu un pumn. Uneori se folosește ciocănelul de șnițele. Alteori trebuie să fii creativ. Poți să o bați cu bara de la mașină.
1987. Undeva, la câteva sute de kilometri, în județul Constanța, o prietenă a maică-mii învață pe pielea ei că trebuie să-și asculte bărbatul fără să crâcnească. Cocoșul cântă aici. Ce cântă? Jazz and blues. Soțul prietenei maică-mii îmi explică, ani mai târziu, că femeile trebuie scărmănate când le mănâncă pielea.
Cum știi că le mănâncă pielea?
Când încep să-ți dea indicații, să-ți facă reproșuri, când comentează că ai venit afumat acasă, când îți stau în drum și tu trebuie să treci printre ele trei. Doamne, sunt trei, să le împuținăm că doar nu oi fi prost să dai papa la trei neveste identice. Le bați până te trezești din beție și ele trei sunt doar una. Chircită și vânătă. O pupi și îi zici că o iubești și îi explici că ai scărmănat-o pentru binele ei, că o mânca pielea.

1998. Fac un reportaj despre violența domestică. S-a înființat un centru la București însă nu vine nimeni să ceară ajutor. Adică nu există violență domestică în România?
Ba da. Dar femeilor le este rușine să spună că au fost bătute. Ce-o să zică vecinii? Ce-o să zică rudele? Ce-o să spună copiii? Ce-o să spună popa?
Îndură. Și-o fură și îndură.
Femeia trebuie să fie supusa bărbatului.
Ooooo, și cât de tare!!! Oooo, și încă cum!!!

Ce, crezi că ești singura care și-a luat o palmă de la soț? Nu moare nimeni dintr-o palmă.
Nici dintr-un pumn, nici măcar dintr-o bătaie din care iese cu câteva coaste rupte.
Cine a murit de la coaste rupte? Uite Kim Kardashian și-a scos câteva coaste ca să îi evidențieze talia. Sunt un soi de apendice coastele, mai bine să ți le rupă soțul.
Nu am cum să fac materialul, nu am cum să spun că au fost cheltuiți bani inutil pentru că femeile din România nu au nevoie de consiliere, adăpost, ajutor. Sunt Vrâncioaie toate femeile din România. Sunt stâncă. Dă cu târnăcopul în ele și vezi că nu se sparg. Cremene.
Pesemne că moliciunea asta mea, ipohondria și sensibilitatea vin din faptul că sunt bărbat.

2018. Miruna s-a căsătorit la 32 de ani. A așteptat virgină bărbatul care să merite să îi rupă himenul. Miruna știa ce este himen pentru că era cadru medical. S-a temut să se mărite pentru că mama ei, femeie înțeleaptă, i-a spus: ”Ai grijă Miruna. După ce te au, bărbații te dau la cur.” Soțul i-a făcut un copil și apoi i-a făcut hematoame și echimoze. Pe șolduri, brațe, picioare, gât și față. Dar pe unde nu i-a făcut hematoame și echimoze?

”Așa e viața” – declară filozofic Miruna – privindu-și vânătăile de pe încheietură. Soțul s-a supărat și a strâns-o puternic atunci când ea a spus că nu îi dă voie să își mai toarne încă o țuică.

”Așa e viața, dar uite că am ajuns, 40 de ani mai târziu, să am o casă, un cămin, o familie, cel mai important lucru în viață. Iar tu, Raluca, tu ce faci? Îți tragi viața prin cur. Pune mâna și căsătorește-te și fă copii. Intră în rând cu lumea. Sau poate ești perversă d-asta, lezbiană?”

Miruna nu cunoaște nicio lezbiană dar le disprețuiește. Și pe homosexuali îi detestă. Îi e scârbă de ei pentru că fac perversiuni. Din perversiuni nu ies copii și asta e singurul rost pentru care am primit de la Doamne, Doamne organe sexuale.
La ușă sună popa, a venit cu botezul. Deschide entuziastă și darnică îi dă 100 de lei lui popa.
-O bate soțul, uitați ce i-a făcut la mână. De ce nu face nimic biserica în privința violenței conjugale dar susține, pe banii noștri, referendumul pentru modificarea Constituției?
-Eu nu știu nimic, eu nu …
-Cum adică nu știți nimic? Sunteți parte din biserică. BOR este în favoarea modificării Constituției, trage la aceeași căruță cu PSD-ul, bărbatul se căsătorește cu femeia. Dar femeia e subom. Nu-i așa? De ce nu face nimic biserica să ajute femeile bătute de bărbați?
-Doamnă, pe mine să nu mă luați..
-Lăsați-o părinte, cred că e lezbiană, săraca. Oricum a bătut-o Ăl de Sus și nu poate să aibă copii.
Popa dispare în negații și fâlfâit de sutană.

O să fie referendum. O să scrie-poate-că bărbatul cu femeia și numai ei se pot căsători. Victorie.
Mii poate zeci de mii de românce vor merge în continuare plânse la culcare. Copiii lor vor crește în abur de alcool, dinți stricați și ură. Se vor face mari și vor viola pe un câmp, până la leșin, o fată care merita să fie violată că doar a umblat în fustă scurtă.
Femeia este ca să-l fuți.
Dar femeile ăstea toate, vinete, ciopârțite, frânte, vor avea totuși o mulțumire. Vor fi fericite că homosexualii nu pot face nuntă. Lezbienele nu pot să se rotească pe Isaia dănțuiește.
Și se vor duce la biserică să îi mulțumească bunului Dumnezeu că le-a dat tărie să-și ducă crucea.
O să fie referendum și vă poftesc să nu mergeți la el.
Pentru că atunci când torenții ți-au luat casa pe sus și-o duc la vale, ultimul lucru de care ar trebui să-ți pese este dacă ai stins lumina în debara.
Iar redefinirea partenerilor în căsătorie este fix asta.
Boicotați referendumul. Pentru că este jucăria lui Dragnea. Și atât. Și pentru că pentru Dragnea, indiferent de sex, orientare sexuală, rasă, religie sau naționalitate, suntem cu toții doar niște fetițe în fuste scurte pe care poate să le ducă el, cu gașca lui din PSD, pe un câmp și să le violeze până leșină.

Cum mă să ai încredere în miliție mai tare decât în maică-ta? Cum să suni la miliție și să nu dai share location mamei tale? Sau lu taică-tu, ce la Caracal nu au smartfoane?
Prietena mea nu glumește. Prietena mea are 42 de ani și primul lucru pe care l-a învățat, well, poate al doilea după nu te așeza cu fundul pe colacul de toaletă la cârciumă, a fost să nu creadă în milițieni.
Mai ales în milițienii de Caracal unde, se știe, căruța.., nu mai intru în detalii.
Se știe că ei apără puterea de tine, pulime. Ei nu sunt aici să te servească pe tine, ei sunt aici să îi servească pe ei.
5 milioane de români au plecat din țară, suntem a doua țară după Siria ca număr de refugiați și noi nu suntem în război. Credeam eu.
Ba da.
Suntem în război cu statul, suntem captivi în Matrix, ținuți în pântece metalice din care mașinăria etatistă se hrănește cu banii noștri, și nu e niciun Neo să ne salveze.
Am citit o carte care se cheamă Plutocrații. Soroș, da, ăla de dă bani la manifestanții împotriva statului de drept român, spunea că cel mai important în viață este să rămâi paranoic. Să evaluezi, re-evaluezi, cântărești, să nu înghiți nimic din ceea ce ți se dă, poate în lingurița aia nu e zahăr ci șoricioaică.
Paranoia este singurul lucru bun pe care l-am învățat în comunism.
Poate e cazul să ne învățăm copiii arta paranoiei. Mai jos e un post din 1 ianuarie 2018.

Am scris asta în mai 2017 pentru Harpers Bazaar. De atunci am mai iesit de câteva zeci de ori în stradã. S-a schimbat prim-ministrul, USR a scãzut sau crescut în sondaje, Popoviciu s-a pierdut în Londra, Mazãre aleargã cu ciuma bubonicã în Madagascar. Kovesi rezistã, Iohannis e pe fundul oceanului, tãcând ca un calcan german. Suntem într-o camerã plinã de aburi de benzinã în care nu intrã niciun fumãtor cu tigara aprinsã.

Lipseste mânia. Si doar ea este singura capabilã sã ne miste. Vrem sã demonstrãm cã suntem mai buni ca ei, cã nu suntem ca ei. Dar lucrurile ãstea pleacã de la premisa cã ei sunt oameni. Ceea ce nu sunt. Ei sunt un aparat, o masinãrie, sunt tripozii din War of the Worlds care ne recolteazã ca sã irige ogoarele pe care cresc furaje pentru nepotolita lor foame de bani si putere.

Nu e loc de iubire, politete, de rezist si întors celãlalt obraz. Se cere mânie. Repetati dupã mine ca în faimosul Network, I m mad as hell and I can take it anymore.

Capul ce se pleaca sabia nu-l taie. Daca trei iti spun ca esti beat, du-te sa te culci. Resemnare si conformism.  O tara redusa atata timp la supravietuire, o tara in care singurele modele sunt cele impuse de un feudal din Scornicesti, infricosata, infometata, tinuta in beci intr-o semicoma morala, nu are cum sa aiba modele de civism. Cu o biserica obedienta, satul, adica 90% din Romania de dupa razboi, a fost tinut intr-o pseudo-iobagie care s-a varsat in imobilitate civica si moarte sociala.

Am 43 de ani. Adica exact cat avea taica-miu la Revolutie. Taica-miu nu a iesit niciodata in strada, la nici un protest. Dar niciodata nu a lipsit de la vot si, in afara de 1990 cand a picat in plasa Iliescului, nu a mai votat niciodata PSD sau formele lui anterioare. Pentru el, responsabilitatea se opreste la buletinul de vot. „Eu nu i-am votat pe astia, nu-mi pasa ce fac.” Am fost mereu la vot, am votat cu Iliescu in 2000, mi-am muscat mana, dar asta am facut. Am lucrat in presa sapte ani si, din 2000, lucrez in publicitate. Am fost la toate protestele, mai putin la cele impotriva lui Basescu, pentru ca in 2012 eram plecata in America de Sud. In agentia la care lucrez de 15 ani, pana la Colectiv, erau oameni care nu numai ca nu stiau cine este prim-ministrul Romaniei, dar care se mandreau cu incultura lor politica. Multiplica asta cu sute de agentii de publicitate din Romania si obtinem o masa de indivizi culti, bine platiti, plimbati prin strainataturi, care nu voteaza, nu protesteaza, nu ii intereseaza.

Sindicalista, fiica ceferistului – astea sunt numele pe care le-am primit de la colegi. Tu urli impotriva lui Iliescu, tu te dai de ceasul mortii ca Berceanu, tie iti crapa o vena ca Ponta sau Nastase, pentru ca nu ai casa, copil, masina, lucrurile importante in viata. Lasa-ne cu politica, hai mai bine sa vorbim despre unde ne facem concediul. Chiar, unde ne facem concediul? In Grecia, pai hai sa ne uitam la Syriza, in Spania, hai sa ne uitam la Podemos. In general, hai sa privim obiceiurile de 1 mai ale popoarelor europene. Merg sa rada 34 de beri la mare sau se organizeaza sa iasa in strada amendand guvernele pentru derapajele nedemocratice? „Eu muncesc, nu gandesc” a fost imbratisat de intreaga patura activa a populatiei. Neputinta noastra de a schimba ceva, acceptarea raului pentru ca, nu-i asa, nu ai cum sa influentezi cu nimic cursul evenimentelor vin dintr-o traditie istorica si o educatie religioasa care subliniaza motto-ul neclintirii noastre: uram strainii, dar asteptam sa vina cineva, din exterior, sa ne salveze de noi insine. Un principe neamt, o alianta nord-atlantica, o politica favorabila europeana. Crezi ca a cazut Ceausescu pentru ca am vrut noi sau pentru ca au vrut ei? Paranoia care duce la paralizie.

Atmosfera s-a schimbat de doi ani. Dar nu pentru ca oamenii au imbatranit si au devenit mai intelepti, ci pentru ca aceiasi copii a caror educatie i-a tinut departe de politica au murit la Colectiv. Atunci parintii au descoperit ca nepasarea lor le ingroapa viitorul. De-adevaratelea.

Au inceput sa se prinda ca descurcarosenia, smecheria nu sunt strategii, ci tactici de moment. Ca bula ta se poate sparge, ca Doamne fereste de un accident, copilul tau sau tu tot la un spital cu nosocomiale ajungi, ’geaba ai tras sa faci bani, ’geaba ai casa in Pipera si SUV. Mori cu zile pentru ca Romania e un stat corupt, pentru ca banii tai ajung din bugetul de stat in buzunarele clientelei politice.

Si atunci oamenii se manie. Mania este ceea ce s-a intamplat in octombrie 2015. Mania este ceea ce s-a intamplat in aceasta iarna. Nu maturizare politica, ci o criza de nervi.

Ne-am suparat pe noi ca am fost prosti, indiferenti, ca nu ne-am dus la vot. Ne-am suparat ca am atipit la petrecere si astia ne-au lasat fara ghete in picioare. Am vazut o pancarta din piata: „Dormeam, f***-n gura, si voi m-ati trezit”. Asta este starea de spirit a protestelor din ianuarie si februarie 2017.

Noi, astia care nu am inchis un ochi pana acum, am scapat uscati. Dar noi nu suntem niste exemple bune. Suntem obositi, amortiti de lipsa de somn. Pentru ca solutia nu este sa nu dormi, solutia este sa ai gratii la geam sau un rotweiller in curte sau alarma care sa te pazeasca de vandalii care vor sa-ti devalizeze casa.

E mai usor acum decat inainte sa faci oameni sa se implice civic? Nu. Nu e. Pentru ca nu exista ideea de impreuna. Peste orice initiativa pluteste suspiciunea: pe tine cine te plateste? Multinationalele, Soros, USR-ul, americanii, Mossadul? Oamenii nu au incredere in cei de langa ei, sunt otraviti cu propaganda televiziunilor. Si mai e ceva: activismul a scos la suprafata oameni cu egourile prea mari, care se folosesc de protestele de strada ca sa isi faca imagine. Este o lupta intre „brandurile personale” ale revolutionarilor. Si, spre deosebire de 1989, cand cei mai vocali dintre ei au intrat in CPUN, facand politica si umpland ecranele televizoarelor, acum acesti oameni nu au la indemana decat internetul. Unde domneste haosul democratiei. Sunt prea multe voci si in vacarmul de acum nu mai intelegi nimic.

Suntem divizati pentru ca nu stim ce inseamna cooperare. Dar politicienii stiu. Nu degeaba sunt toti copiii Frontului Salvarii Nationale.

Astfel ca, la 43 de ani, am ajuns la vorba lui taica-miu. Daca vot nu e, nimic nu e. Implicarea civica porneste de aici.

Ai mei au o lampă din fontă, construită în uzina Tractoru de un verișor de-al lu taică-miu, pe șustache, în 68, un revoluționar și el exact ca cei 11 milioane de frați francezi greviști, make lamp not consumerism. La lumina lămpii ăsteia am citit Andersen și povești arabe, Cianură pentru un surâs și Ocolul Pământului în 80 de zile, apoi Papillon și Anna Karenina și, cândva prin 92, pentru că i se rupsese abajurul pe care omul de la Tractoru nu știu de unde îl luase-un carton găurit, rulat în trunchi de con, cu bordură de ață albastră ca ochii blondei din ABBA-maică-mea l-a acoperit cu o pânză colorată turbat, a cusut pânza nervos-vopsită peste cartonul găurit și lumina a încetat să mai iasă curată dar mie nu mi-a păsat, nu mai aveam nevoie de lampă pentru că mă uitam la televizor, nu mai citeam, dar uite acum, când am deschis Muzeul Traiului în Comunism, aveam nevoie de o lampă și nu am găsit nimic la târgul de vechituri căci oamenii au aruncat de mult timp lămpile vechi ca să facă loc lămpilor noi așa că i-am spus lu taică-miu să-mi dea lampa din 68, făcută din piese de tractor și el mi-a zis: vorbește cu mă-ta și eu așa am făcut și maică-mea mi-a zis că ea vrea o lampă de colț că nu poate să citească la lumina din plafon, nu pentru că ar fi prea slabă ci pentru că nu îndeamnă la citit dar, ce să vezi, a găsit ceva ce îi place și merge și cu mobila, sculptată, cu un abajur enorm, ca o crinolină victoriană și eu am mers cu ei la târg să cumpăr lampa cea nouă care se voia veche, lampă de conac, de casă unde locuiesc cărți legate în piele de vițel și bibliotecile cresc pe perete atât de înalte încât zăgani le dau târcoale și de jos par niște vrăbii, dar hei, de ce au murit tinerii la Revoluție dacă nu ca tu, 30 de ani mai târziu, să citești memoriile prințului Sturza în sufrageria din apartamentul din blocul meschin, comunist, la lumina unei lămpi burghezo-moșierești care costă 600 de lei plătiți țiganilor care vând mobilă în târg și care spun că îți aduc ei lampa mai târziu, după 2, sună înainte dar ce mama dracului fac nesimțiții ăștia, de ce nu sună, de ce nu sună, să vezi tu că nu o să ne mai aducă lampa, să vezi că am dat banii aiurea, ce mă fac?, maică-mea se perpelește în bucătărie, îi vine să plângă, Mikiiiii, fă ceva, sună-i pe țigani, nesimțiții nu ne mai aduc lampa!, liniștește-te femeie, am luat mobilă de la ei, sunt oameni de cuvânt, sună-i măi omule că uite că nu mai vin, e 2 jumate, nu au dat un telefon și atunci taică-miu, ca să scape de gura ei, sună și oamenii zic că acum au plecat, în 7 minute sunt în fața blocului și maică-mea se mai liniștește puțin dar tot bombăne că sunt neserioși și când sună interfonul îi spune lu taică-miu de 6 ori să îi întrebe dacă funcționează lampa și eu atunci îi spun: și ce crezi că o să-ți răspundă și ea nu mă aude că ea nu mă aude niciodată, un ciudat caz de surzenie, să nu-ți auzi copilul și taică-miu desigur că nu întreabă nimic, eu iau lampa de burghezo-moșier, e grea, mai grea ca viața de femeie în Arabia Saudită, și taică-miu ia abajurul și urcăm așa scările, șontâc și mă gândesc că fac hernie, simt că îmi pocnește ceva în mine dar urc scările cu lampa și o așez în colțul de unde cea veche a fost evacuată, bag ștecherul în priză, butonul de închis-deschis este pe ștecher, priza e după canapea, deci când aprinzi sau stingi lumina trebuie să muți canapeaua, ce bine că nu merge lampa, CUUUUUM, nu merge lampa, Miki sună-i, trebuia să le spui să urce să o testăm, sună-i pe nenorociți, e clar că știau că e stricată, Alooo, Nico, măi fată, eu am cumpărat lampa nu pentru decor și nu merge, da, aham, bine, hai că schimb priza, închide telefonu și aduce un prelungitor, tot nu merge, futu-ți Dumnezeii mă-tii!!!, înjură taică-miu și se apucă să desfacă pe bucăți lampa burgheză care se încăpățânează să nu dea lumină, cum Cristoșii mă-sii să am ghinionul ăsta!!, nebunule, nu mai înjura, treci la masă dar sună-i și spune-le să vină să o repare, Alooo, Nico, nu merge, am schimbat priza, nu știu ce anafura mă-sii are, da, electrician, când?, cum adică săptămâna viitoare?, când?, cum să aștept atât?, nu, vino mâine și repar-o sau dă-mi banii înapoi, ce-a zis?, maică-mea își frânge mâinile lovită, ce-a spus ordinara?, că trimite electrician mâine, fantastic, fantastic, viața îi refuză bucuria unei lămpi burghezo-moșierești care să înlocuiască oroarea din fontă, de ce au murit tinerii la revoluție?, taică-miu aduce o șurubelniță, desface alte bucăți din lampă, poate că acum e mai puțin grea, poate că avea o bucată de antimaterie înăuntru, înjură mărunt, înghesuit, și meșterește el, neîndemânaticul, el, omul care nu a făcut nimic pentru casă, el, bărbatul incapabil, rușinea blocului și desface ștecherul și descoperă că un fir era desprins și zice: ahaaaa!!! și îl lipește și apoi bagă lampa în priză și becul se aprinde și strigă victorios: maaa-maaa!!! și maică-mea apare în ușă și spune: bine că s-a rezolvat și eu spun: nu s-a rezolvat, taică-miu a reparat-o și maică-mea spune bravo și apoi dispare pe ușă și taică-miu spune că așa e el, trebuie să rezolve problema și nu poate să se oprească decât atunci când totu merge perfect, îi sun pe oamenii ăia să-i liniștesc că totu e ok, spune el și maică-mea aude și zice: de ce să-i suni, lasă-i să se perpelească, în definitiv e vina lor, cum să fie vina lor?, era un fir desprins, îi sun, lasă-i dracu de țigani, ascultă și tu odată de soția ta! și uite așa în ciuda luminii care iese pe sub crinolina victoriană care ar fi trebuit să locuiască într-o casă boierească, în camera din apartamentul muncitoresc coboară întunericul.
Trebuie să pregătesc o urmare la Să nu râzi :((, ceva care să se cheme După plâns vine râs dar și ăsta doare.