dupa aproape doua ore de film si alte doua de dezbateri aprinse la Frontline Club Bucharest, echipajul de la londra (vaughan-fondatorul, pranvera-femeia din spatele fondatorului, adica motorasul clubului si wotienke-ciobanita care se ingrijeste de turma de oportunitati si filiale pe care le are Frontline London), alaturi de jill emery, regizoarea documentarului despre ucraina pe care l-am difuzat in prima seara, se cer la masa. cine mai serveste cina la 11 noaptea? lacrimi si sfinti, ca-i aproape.

chelner principal, alocat mesei, este un domnisor bucalat, pe la 24-25 de ani, negricios si bagacios. se insinueaza sugerand, ce altceva, decat platouasul: “punem asa niste branzica si aducem niste jumari de gasca si jumari de porc.” inghite in sec, pofticios, si continua sa-mi sopoteasca in ureche. engleza nu stie. spre deosebire de colegutu care aduce tuicile, care a studiat la oxford. sau harvard. e nervos si ma cearta iute pentru ca am avut neobrazarea sa spun ca mamaliga e polenta “what’s wrong with you?” ma intreaba jignit teribil de ignoranta mea impardonabila, apoi se arunca in explicatii legate de faina de porumb care la noi este diferita de cea de la italieni. vaughan nu-l asculta, gusta din clondirul cu tuica si exclama incantat: “it’s exactly like slibovitza”. chelnerul de oxford sta sa lesine, cum adica sa fie sarbeasca tuica noastra romaneasca? pranvera e albaneza din kosovo, stie cu slibovitza, aproba. clar, tuica e fix cum e slibovitza. chelnerul isi ia tava si pleaca necajit, lasandu-l pe colegutu nevorbitor de engleza sa se uite umed in ochii mei, cautand sa afle ce vor domnii sa manance. el i-ar sugera lui jill “rata glumeata”, de fapt rata pe varza, nu prea stiu de ce e glumeata, in afara ca a facut nea mircea o rima si a simtit nevoia sa o puna pe meniu. apoi, domnului sigur trebuie sa ii dam platoul cu ceva si inca ceva si pizdulici. ii place sa spuna “pizdulici”, ii sclipesc ochii, exact cum le sclipeau colegilor mei, in clasa a VI-a, cind am invatat la biologie despre fecundare. vaughan refuza pizdulicile si cere sarmale, sarmale exact ca in pristina sau ca in belgrad sau ca in skopie sau ca in sarajevo. sarmale, de la turci. chelnerul implicat in scandalul mamaligo-polentei, iar are ghinionul sa asiste la distrugerea patrimoniului culinar romanesc. doreste sa intervina, dar isi da seama ca nu are cine sa vorbeasca.

renunta superior si ne lasa sa ne bucuram de cartea pe care a primit-o wotienke de la baietii de la centrul roman de jurnalism de investigatie. e cartea lui petrut calinescu si a ioanei hodoiu. se cheama “mandrie si beton” si documenteaza transformarea satelor din romania in santiere de constructii. casele batranesti nu mai sunt rase de buldozerele lui ceausescu, ci chiar de manutele nepotilor plecati la munca in strainatate, care trag ca animalele la jug sa faca bani, apoi ii zidesc, inaltand palate absurde, cu 3 etaje, lifturi si termopane strambe.

chelnerul bucalat imi sopteste la ureche: “pot sa vad si eu si colega un pic?” wotienke priveste cu ochii mari cum cartea pleaca de la masa: “you just give it to him?”. stai draguta linistita, se uita si o primesti inapoi. in 5 minute, harciogul se-ntoarce comunicandu-mi scurt: “urat.” urmeaza o analiza a titlului: “mandrie? asta inseamna ca oamenii astia din satele din carte, iau numele Domnului in desert. sunt mandrii si nu se gandesc ca lumea asta este doar o iluzie,  lumea cealalta e cea importanta”. ma uit la buzele care l-au invitat acum 15 minute pe vaughan sa manance pizdulici, buze care acum sunt atinse de harul divin si maniate de lipsa de sfintenie a semenilor. mai departe, bulbucel critica apucaturile imobiliare ale romanilor din carte, cei care darama mostenirea stramoseasca si isi construiesc, in locul caselor de lemn, showroomuri cu termopane. “beton? pai cum sa distrugi tu mostenirea dacilor? noi, urmasii dacilor, daci care erau sculptati de romani si erau supertari, conduceau intreaga europa, uite cum am ajuns sa luam in deradere mostenirea de la ei”. isi face scurt semnul crucii, apoi imi comunica: “nu e bine ce se intampla in tara asta. nu mai avem dumnezeu. ne batem joc de trecut, de daci”.

pranvera mai cere niste slibovita, d-asta romaneasca. chelnerul cu engleza de oxford o aduce, cu o adanca dar demna suferinta intiparita pe fata. bursucul dacic vine cu nota, arborand un aer tragic. cind mamaliga e polenta, tuica e slibovita, sarmaua e turceasca, dacul e inlocuit de beton nemtesc si mandria nationala calcata in picioare, nu-ti mai ramane decat sa te faci haiduc. si sa arzi drumetul c-un platouas. sau poate o tigaita de pizdulici.

high tech low life este un film despre jurnalismul alternativ dintr-o china in care toate stirile sunt stiri bune. nu se intampla crime, ci doar, cel mult accidente. totul este frumos si ireprosabil in republica chineza. dar ce te faci cu oamenii care sufera, dar pe care nimeni nu ii aude?

zola, un pustan, dintr-o familie de tarani, infantil dar insistent, urca pe blogul sau fotografii ale cetatenilor expropiati de statul chinez, expropieri despre care nimeni din presa oficiala nu vorbeste. mai tarziu, prinzand povestea violului, urmat de asasinarea unei tinere de catre fiul unei beizadele locale, zola alearga la locul crimei si pune pe blog povestea fetei, reusind sa isi creasca traficul la un gigantic 200.000 de vizitatori pe zi.

in acelasi timp, in beijing, “tiger temple”, un fost publicitar transformat in jurnalist de ocazie, manat de spirit civic si dorinta de a face dreptate, devine vocea celor care nu au cum sa fie auziti: tarani ale caror terenuri au fost confiscate de stat, tarani ale caror terenuri au fost inundate si poluate de catre companii de stat, cersetori care au fost lasati fara adapost de catre statul chinez, hotarat sa curete mahalalele inainte de olimpiada. tiger temple scrie despre toti, pedaleaza sute de kilometri ca sa ajunga in satele unde a fost chemat de localnici, ca sa le ofere ajutorul, isi risca linistea batranetii-caci e sarit de 50 de ani-spunand adevarul despre lucruri care zgarie urechile oficialilor.

cei doi blogari-singurii din china care se ocupa cu genul acesta de jurnalism civic, dupa cum a spus ieri ioana moldoveanu de la Vice-sunt haituiti de catre stat: lui zola i se interzice parasirea provinciei in care locuieste iar tiger temple este luat pe sus si deportat din beijing pe perioada anului nou, ca sa nu dea batai de cap celor de sus, taman in timpul sarbatorilor.

pentru ce fac asta? pentru bani? sunt intr-adevar sustinuti financiar de fani, dar toata lumea stie ca nu te imbogatesti din asa ceva. e mai degraba subzistenta. pentru glorie? daca in cazul lui zola, fiind tanar si sturlubatic, este vorba si despre glorie, in cel al lui tiger temple e mai mult vorba despre sindromul batman. cetateni care nu mai pot sa suporte starea de lucruri, care iau dreptatea in mainile lor, cam ca batalioanele de vigilantes din mexic, care se bat parte in parte cu lorzii drogurilor si, de curand, chiar au reusit sa scoata cateva orase din mainile cartelurilor.

deci avem china, avem mexic, unii cu tastatura, altii cu mitraliera, dar ambele tipuri de luptatori umpland craterul care se casca in soseaua sociala a respectivei tari. primii incearca sa rezolve  problemele mass mediei si sa creasca libertatea de exprimare. ceilalti incercand sa isi rezolve problemele de siguranta, securitate, ale lor si ale familiilor lor.

cand vezi ca statul este ori prea slab si corupt ca sa-ti rezolve problema, ori prea indiferent si opac, apare civismul, activismul, dorinta de a rezolva problemele. tu, cu mana ta.

bradut ulmeanu se intreba ieri de ce la noi nu exista citizen journalism. de ce trecem pe langa abuzurile pe care le cunoastem, de ce inchidem ochii in fata coruptiei, a marlaniei, hotiei si ticalosiei? de ce nu ne pasa?

pot fi mai multe explicatii: pentru ca suntem nesimtiti, pentru ca ne este frica, pentru ca suntem lenesi si comozi si nu vrem “sa ne cream probleme”. pentru ca am fost invatati sa nu ne bagam unde nu ne fierbe oala, pentru ca bianca dragusanu e mai importanta decat baba din pungesti. pentru ca, daca nu ne da nimeni in cap, nu intelegem ce inseamna valul de puscariasi eliberati de modificarile codului penal. pentru ca simtul civic a fost ingropat in osanza traiului pe credit. pentru ca nu avem memorie, nu avem empatie si pentru ca ceausescu a avut-pentru 45% dintre romani, o influenta buna pentru romania. pentru ca inamicul numarul 1 nu e iliescu, nu e basescu, nu e coruptia, nu e parlamentul. inamicul numarul 1 suntem noi. si cum sa te poti bate cu tine insuti, draga batman? cum sa te autodistrugi?

jill are 65 de ani, un atac cerebral la 58, o fata cu autism, o alta care s-a maritat cu un senegalez fara acte, pe picior de expulzare din franta. caci jill, desi e englezoaica, locuieste in franta de peste 40 de ani, de cand i-a luat mintile un francez de origine algeriana, posesiv si violent, care le batea pe ea si pe fata cea mare, da, cea cu autismul.

desi era actrita in anglia, jill a renuntat la cariera si chiar si la visul de a studia franceza la sorbona, totul de dragul algerianului descris mai sus. ramasa singura, cu doi copii pe cap, intr-un orasel minuscul francez, de la granita cu elvetia, jill emery s-a apucat sa predea engleza si, in mijlocul monotoniei care-i rodea viata, a intalnit un regizor care i-a propus sa ii fie asistent pe parcursul productiei filmului sau.

jill a lasat parte locsoru caldut si a imbratisat-dar ce spun eu-a insfacat, ca un pitbull, si nu a mai lasat sa-i scape vreodata-meseria de regizor-scenarist de documentare. si cu asta basta.

dupa ce vezi filmul “ucraina, de la democratie, la haos”, realizezi ca jill ti-a facut cadou o noua pereche de ochi. nu mai bajbai incercand sa umpli cu informatie, contururile vagi ale miscarilor taberelor din tara vecina. totul este clar, concis si previzibil. tu nu mai crezi in miracole. dar asta nu inseamna ca oamenii iesiti pe euromaidan sunt niste ortodocsi bigoti care asteapta unul, ci niste martiri care se lupta sa construiasca unul. iar pentru creatorii de miracole nu poti sa simti decat cel mai profund respect.

exista in spatele rezistentei lor un scop pe care noi, astia care ne umplem viata cu smacuri, amoruri, rate si alte fleacuri, nu suntem atat de iluminati ca sa il simtim. sau atat de disperati.

la cei 65 de ani, jill emery este cel mai pasionat regizor pe care l-am intalnit. nu are bani sa-l faca, da de la ea. a platit din buzunar o gramada din cheltuielile enorme avute in cei 5 ani cat a durat crearea filmului. este maniacala in detalii, obsedata de adevar. i-a cunoscut pe toti: timosenko si putin, iuscenko si ianukovici. si, in seara asta, ar putea sa te cunoasca si pe tine.

daca ai drum la Frontline Club Bucuresti. e ultima ei seara in bucuresti, maine se intoarce in franta. va veni si ea sa vada “High tech, low life”, la 18.30, la Institute, the cafe.

facem parte dintr-o cultura in care am invatat sa ne inghitim parerile, sa le protejam prin tacere, ascunse dupa buze, sa nu le expunem decat in fata celor care ne seamana. sau strainilor care nu se grabesc sa ne judece. venim dintr-o cultura in care de mic ti-o furi dupa ceafa daca vorbesti neintrebat, daca iti contrazici parintii, daca ai tupeul sa crezi altceva decat invatatoarea, mai ales daca te pune dracu sa si spui asta in gura mare. avem o gramada de proverbe si zicatori care lauda tacerea, e de aur, e filozofica, ascunde-te dupa ea si vei ajunge departe.

avem o cultura de reprimati, lasi, infricosati. ne e teama sa vorbim in public, ne e teama sa ducem de mana opinia aia a noastra, asa cum o fi ea, desculta, pricajita, tunsa chilug. e a noastra si nu ne este rusine cu ea.

in discursul de prezentare a Frontline Club pe care fondatorul sau, Vaughan Smith, l-a tinut aseara la lansarea Frontline Club Bucharest, a vorbit despre necesitatea existentei dezbaterii, despre frumusetea coexistarii acestor pareri, despre bucuria pe care ei, in cultura anglo-saxona, o au in acel “let’s agree to disagree” care precede o noua sarja de argumente.

in timpul discursului lui Vaughan, Jill Emery, regizoarea documentarului “ukraine, from democracy to chaos” mormaia langa mine: “he’s so british, sooo british”. Jill locuieste in franta si astfel reuseste, de la distanta cuvenita, sa vada prapastia care se casca intre cultura franceza si cea britanica. dar nici ea nu reuseste sa o inteleaga catralioanele de ani lumina dintre noi si englezi.

in timpul dezbaterii de aseara, care a durat peste 2 ore, la care au luat parte Jill Emery, Stefan Candea, Vlad Mixich si Laurentiu Diaconu-Colintineanu, au ramas in cafenea in jur de 50 de oameni. i-am intrebat pe cei care au ales sa plece dupa o ora-o ora jumate, daca sunt multumiti. mai intai doi, apoi inca trei dintre ei mi-au spus ca nu. nu erau de acord cu parerile ziaristilor romani, unii din ei au avut impresia ca va fi vorba mai mult despre ucraina si mai putin despre presa, altii ca va fi mai mult despre presa si mai putin despre ucraina, unii s-au plans de calitatea moderatorului, altii de cea a ziaristilor romani de la masa. niciunul dintre nemultumiti nu a pus insa mana pe microfonul care s-a plimbat prin sala, sa-si spuna parerea. niciunul.

ce-nvatam de aici? ca nu poti multumi pe toata lumea-o sa spuna un intelept popular. ba da. daca lumea intelege ca nemultumirea este alimentata de frustrare. si butonul cu frustrare este direct legat de lipsa de aerisire a opiniilor, pe care le tinem, prafuite, in noi. tacerea o fi de aur, dar aur de trompeta, de 0,3 karate, vorba lui taica-miu.

va astept azi la Frontline Club Bucharest. La ora 18.30. Institute, The Cafe. Avem filmul Fortress, despre Transnistria si o dezbatere despre spatiul fost sovietic foarte interesanta, dupa.

mai jos aveti cu scris mic, un program mare. de pe 18 pe 20 februarie, in fiecare seara, de la 18.30 avem treaba. daca ne descurcam bine, saptamana viitoare, pe 26 februarie, avem programata o noua super seara impreuna.

Astazi avem film despre Ucraina, regizoarea filmului despre Ucraina, 4 ziaristi care vor discuta despre Ucraina siiiii, la 18.30, inainte deci de film si restul halimaiului, Vaughan Smith, fondatorul Frontline Club Londra, ne va spune cateva cuvinte. Cateva sute, nu va sari sigur de o mie, pentru ca la 19 trebuie sa inceapa filmul. Si stim ca sunteti toti obositi. Poimaine insa, aveti parte din nou de Vaughan si echipa lui, mai pe lejer. De data asta avem un film extraordinar despre Tiraspol. O sa vorbeasca alti ziaristi renumiti despre ce se intampla peste gard de noi. Si, in ultima zi, vom avea un film exceptional despre bloggarii din China. Cititi mai jos si va minunati si agenda o bifati.

2012, sfarsit de iunie, cobor din avion, pe pamantul romanesc pe care nu-l mai vazusem de aproape un an, in mijlocul crizei gusei ciuruite a condamnatului nastase. o saptamana mai tarziu, se da drumu la iures. ponta-antonescu, abil condusi de taica iliescu, dribleaza avocatul poporului, dau de pamant curtea constitutionala, schimba presedintii camerei si senatului si il demit, apoteotic, pe satana-basescu. poporul nu cracneste. se uita imbecilizat la televizor, cu-o bere-n mana. pe trotuarul de la antipa, se-nfiripa un protest anemic, care amesteca rosia montana, gazul de sist, justitia si acuzatiile de plagiat aduse premierului.

presa din romania e o mizerie. televiziunile sunt o rusine. “mi-e scarba de toti si nu mai ma uit la televizor” este lait motivul verii, repetat pina la tocire, ca lambada la inceputul lui 1990.

bine, arunc televizoru pe geam.

dar de unde aflu si eu daca domnu crin a pus-o la punct pe madam merkel sau cum joaca guvernu nostru pe degete intreaga casa alba? ziarele nici nu pot fi luate in calcul. la 23 de ani de la revolutie, revista kaufland este numarul 1 in romania. pe buna dreptate, cum sa nu-ti placa editorialul cu salamul ajuns 8 lei si 4 bani?

alta ar fi situatia daca am avea si noi un club de presa in romania, asa cum e Frontline in londra. chiar asa, de ce nu avem si noi un Frontline Club, ca ala din londra?

marius imi da adresele fondatorilor. norina imi da curaj sa le scriu. e mijlocul lui august si eu le spun englezilor de la Frontline ca a venit timpul sa isi deschida un club si in bucuresti. pentru ca, scriam eu, “romanian press is dying and journalism practice is of poor quality. the romanian people no longer trust mass media, and the information it provides is highly manipulative, used by tv broadcasters for political interests”. cine sunt eu sa zic asta? consumatorul roman de presa, mintit zilnic de gazi si diaconesti si tanasei, de cetepei si turcesti, prostit cu indecenta de chelner comunist ca parizerul prajit din farfurie, este de fapt un snitel de porc.

desi nu credeam ca o sa se intample ceva, fondatorul Frontline Club Londra, Vaughan Smith, raspunde. zice asa: bine fetito, hai sa facem club la bucuresti. desigur, mai elegant. fireste, in engleza.

si uite ca l-am facut. la 1 an si 6 luni, dupa o sarcina mai lunga decat a unei orci si putin mai scurta decat cea purtata de o sperm whale, Frontline Club Bucuresti a scos capul.

maine e lansarea. cu surle si trambite, la 18.30, la Institute, The Cafe, cu Vaughan de fatza, cu o echipa de la Frontline Londra in lateral si cu un documentar despre Ucraina (Ukraine, from democracy to chaos), al carei regizoare va discuta apoi despre situatia de la vecini intr-o dezbatere moderata de Stefan Candea de la CRJI la care vor participa Vlad Mixich de la Hotnews, Laurentiu Diaconu-Colintineanu de la RFI si Paul Radu de la Rise.

Putere.

Zic sa dam drumu un pic la fereastra, ca prea am stat in beciul asta neaerisit de 24 de ani.

Va astept maine. Si poimaine. Si raspoimaine. Si dati si voi un like pe pagina Frontline Club Bucharest. Ca e gratis.

linga globul de cristal, care e de fapt de plastic, pus de orange in pasajul de la universitate, familiile s-au incolonat, asteapta sa intre in globul de cristal, care e de fapt de plastic, sa emigreze in feerica lume cu braduti din polimerii tovarasei elena ceausescu si cu zapada tip scartz, d-aia in care-ti vine impachetat televizorul, si sa uite de tot si de toate. e cald si bine in pasajul de la universitate, cuvintele nu ies aburite, nu stii ce-i sopteste vecinul-vecinei. peste zecile de oameni se-ntinde egala pelteaua colindelor. multumim oprescu, multumim orange, multumim bucuresti.

in buza scarilor pasajului, exact cum iesi cu fruntea in cladirea universitatii, sunt jandarmi. multi, multi, multi, mai multi decat protestatarii, imbracati bine, cu bocanci vigurosi, nu au venit teleleu in piata sa caste ochii, incaltati in conversi ca mandrele astea doua de langa mine. protestul zangane de geamurile  arhitecturii, steagurile flutura, cainii si carucioarele sunt supte de titanicul manifestantilor care se scufunda pe edgar quinet catre victoriei. trei baieti discuta in spate: “pai daca intram aici, ne-o furam urat de la jandarmi, ca pun dop strazii si la magheru si jos la victoriei.” de unde atata frica de jandarmi? stau ca ursuletii in pufoaicele lor calduroase, tacuti, calmi, somnolenti. o tai la stanga si ies in regina elisabeta, vis a vis de targsorul pe care scrie cu leduri “craciun”, de unde se aude un ceteras tipand un “uiu-iuiu-iuiu-iuuuu”. suntem maxim 200.

steaguri si pancarde care zic ca ponta e hot si ca parlamentul e penal. din targsor curg la vale romanii nederanjati de acest aspect. “eu sunt mic, nu stiu nimic, tata-n pod beleste oaia”-era un banc pe care-l zicea taica-miu musafirilor, la un pahar de vermuth. romanii stau veseli urmarind blocarea bulevardului ca pe o operatiune pusa la cale de oprescu, sa le dea si niste action care sa topeasca sarmaua aia, ca era grea si le-a cazut ca un bolovan in stomac. “veniti cu noi, veniti cu noi” striga manifestantii. “daca va pasa, iesiti din casa” adauga ei. ramanem tot 200. de pe marginea targsorului de craciun al lui oprescu, spectatorii privesc fermecati jandarmii care inchid bulevardul elisabeta. in ceainarii, parintii mananca biscuitei si petrec clipe calde, cu spatele intors la halimaiul din strada. din doua troleibuze, trase linga pizza hut, 4 calatori privesc cu ochi rai demonstrantii. au intarziat acasa, e frig, ce gatu mamilor lor mai vor si astia, macar de sarbatori sa ma lase dracu cu rosia montana.

tirlidirlitirlidaaa, se aude muzica populara taman pana la bariera de jandarmi de la calea victoriei, colt cu elisabeta. peste ea, peste muzica, urca ragusita vocea unei femei care vrea sa treaca spre cismigiu. pe trotuar. trei jandarmi cracanati reteaza drumul. nu se poate trece, este cale de acces inchisa, astea sunt ordinele. femeia ii acuza ca incalca legea, barbac’su o sustine, “pentru 2000 de lei v-ati tradat tara”, jandarmii nu se misca, “e dreptul meu la libera circulatie si asta e trotuar, nu sunt pe strada, nu e cale de acces” insista femeia. incearca sa afle numele jandarmilor, nimeni nu raspunde, incearca sa forteze trecerea, jandarmii sunt de neclintit, o indruma catre carosabil “adica ma incitati sa ma duc acolo, la protest, ca sa aveti voi ce bate? asta vreti, sa ma duc acolo, sa ma bateti ca pe ceilalti protestatari?” raguseala femeii creste ca un huruit de cutremur. “huoooooooo, rusine, rusine, jandarmeria apara hotia”, striga vreo 20 de oameni. aparati pe cine nu trebuie-le comunica un tanar in palton.

de la 6 metri distanta izbucnesc alte huiduieli. de data asta reporterita de la realitatea a dat cu mucii-n fasole. “demonstrantii scandeaza impotriva presedintelui”, comunica ea audientei din ceainarii, aia de sta cu spatele la geam si nu se clinteste cand e chemata afara. “nu-i adevarat” sare o ochelarista ascutita, “strigam in primul rand impotriva parlamentului”. n-are a face, reporterita insista ca sigur trebuie sa fie si presedintele bagat in supica asta, ca altfel bulversam audienta. nimeni nu o sa mai inteleaga unde a disparut principalul rau al romaniei, nimeni nu o sa mai aiba pe cine sa dea vina pentru laturile din parlament, pentru sexul prost cu soata si pentru vecinul cu bormasina de la doi care, desigur, taie caloriferul duminica la 10 seara, din cauza lui basescu.

ragusita renunta la penetrarea lantului de jandarmi, se intoarce catre popor si anunta ca a facut o petitie online pentru ca jandarmii sa poarte numele in piept, “pentru ca nu stii cu cine vorbesti. niste nenorociti. cautati-o si semnati, pina acum abia am strans vreo suta de semnaturi ca nu stiu unde sa fac reclama la petitie”. multimea alearga spre universitate, din nou, lasand ursuletii jandarmeriei, sa vina agale in spate. la targ s-a trecut la tzambal. in pasaj, coada la poza cu globul de cristal, care de fapt e din plastic, s-a dublat. n-o sa le strici romanilor sarbatorile cu un rahat de scandal politic. ei vor liniste, ca de 24 de ani nu au parte de linistea asta, bubui-v-ar timpanele sa va bubuie de nevolnici.

prietena mea numarul 3 nu mai suporta sa mearga la serviciu. capul atarna ca un pietroi si nu se lasa ridicat de pe perna, ii zvacnesc tamplele-bum-bum-bum-cand isi pune camasuta si sacoul corporate, o ineaca fierea si se lupta cu tsunamiuri de greata cand intra in liftul care o repede pina la etajul doi, i se bate ochiul stang cand deschide computerul. cum mama dracului cand esti ditamai directoarea, cand esti tartorita suprema peste turma asta de angajati, cand ii joci din tastatura telefonului: adu-mi si mie un ceai si o cafeluta, o apa si un piramidon, o franghie si un sapun ca nu mai vreau sa va vad pe niciunul. de ce nu mai suporti sa mergi la serviciu draga prietena mea numarul 3? nu te trateaza bine? nu-ti place biroul cat o garsoniera? nu te simti bine in masina primita de la serviciu? prietena mea numarul 3-neinteleasa de nimeni-vrea sa dea cu piciorul jdemiilor de euro facute anual, sacilor astora de bani care ii atarna de colturile gurii si le trag in jos, care nu o lasa sa rada, sa manance sau sa faca sex oral decat cu memourile si briefurile si tomurile de a4-uri de la londra, viena si singapore.

prietena mea numarul 7 are ochii lacrimosi. a stat pana la 3 dimineata la birou, incercand sa reformuleze teoreme de fizica astfel incat seful dumneaei, neobisnuit sa i se spuna nu, sa poata sa obtina putere de 8 cai folosind 2 capre. nu a reusit, nu in acest univers, poate in cel paralel in care ea nu este directoarea de marketing la o multinationala vestita si hrapareata. poate acolo o gaina reuseste sa puna la skanderbeg un clovn polonez. prietena mea numarul 7 e necajita pentru ca, a nspea oara, copilul a adormit culcat de tac’su, analizele i-au iesit prost si mai are 21 de ani de platit credit pentru casa luata in varful crizei, care acum face jumate din banii pe care i-a dat pe ea. prietena mea numarul 7 se plange de dureri de cap cauzate de gandul mersului la serviciu, de inclestari de falci si de scartait de dinti, de urlete inghitite si tinute in cosul pieptului, alaturi de oul fiert infulecat pe nemestecate, la 6.30 cind se trezeste sa pregateasca baietelul sa mearga la scoala. prietena mea numarul 7 ar fugi acum in lume, si-ar baga picioarele in el de serviciu de rahat, de directorat, de masina si putere si mobil si subalterni, i-ar lasa undeva in spate la 8549 de kilometri, sa nu o mai prinda niciodata

prietena mea numarul 11 nu merge nicaieri de craciun. nu merge la mama si nici la munte si nici in tabara de ski cu aia mica si nici de revelion nu si-a facut program pentru ca nu vrea sa faca nimic altceva decat sa cada in patul ei curat, cu perne moi si pilota usoara si sa doooaaarma. sa doarma 7 zile si 7 nopti si sa nu o tulbure plugusorul, mesajul presedintelui, bombele si artificiile, hrusca, brenciu si banica. si cand s-o face ziua de mers la serviciu, va iesi din asternuturile calde si se va duce, ca mielul la taiere, la abatorul unde in fiecare zi lasa cate o felie din viata ei, pe painea prajita a institutiei, un sandvis numai bun din care se infrupta seful si seful-sefului si sefii sefilor nostri, intr-un ospat exotic cu creiere de maimuta proaspete, servite din capatanile deschise cu panza de bonfaier.

ce invatam de aici? ca te chinui toata viata sa promovezi ca sa descoperi ca ai ajuns sa fii doar presul unuia mai smecher decat tine. lantul trofic nu se termina niciodata, exact cum zice genialul scurt metraj de animatie:

de ce nu intri in politica?

l-am intrebat ieri pe unul din cunoscutii mei, om de afaceri cu frica lui dumnezeu si cascaval gros, nu vreun nehalit cu o tenie de 12 metri pitita in borseta, nu vreun vandut pe o bucata de slanina. “tu nu intelegi ca niciun om care intra in politica nu poate fi curat. si nu numai aici, ci oriunde in lume” a spus tudor. ca sa nu-si pateze hainutele, tudor a decis sa-si construiasca lumea paralela, unde oamenii sunt buni, nu te trimit in “mortii ma-tii”, nu-ti sparg cauciucurile cand ai parcat in fata casei lor, unde partenerii de trafic nu te ameninta cu pistolul pentru ca nu te-ai dat la o parte atunci cand ti-au dat faruri. in fiecare zi, tudor se trezeste in lumea noastra si face naveta in lumea ailalta, a lui. tudor poate sa faca asta pentru ca are bani. nu mai are contact cu statul de x ani, de cand doamna de la administratia financiara l-a primit cu o bucatica de rahatel, din ala de care inghitim noi cu totii, pe post de paine si sare. “pai eu am venit sa dau bani statului, nu sa iau bani, de ce sa se poarte asa cu mine? asa ca am facut procura unui domn care acum se ocupa de tot ce inseamna interactiune cu statul, in numele meu”.

tudor nu da mana cu primarii, cu consilierii, nu face serenade pe la guvern, nu se uita la televizor si nu se enerveaza cand borfasii din parlament dau liber la ciordeala. cand vede mizeria intoarce capul, pentru ca mizeria e inepuizabila, resursele de mizerie sunt monstruoase. degeaba te chinui sa storci furunculul politic de pe curul tarii romanesti, punga de puroi e imensa si nu ai cum sa razbati. mai bine pui o prisnita, dai bolnavului un nurofen si tratezi efectul, caci cauza e pierduta.

d-aia tudor a facut o cantina a saracilor si a incasat inca 60 de bitcoins in imparatia cerurilor. si asta fara sa se murdareasca in vreun fel cu zemurile buboase ale democratiei romanesti.

dar oamenii saraci de la cantina saracilor sunt saraciti de sistemul murdar, cu care tu nu ai chef sa te iei la tranta ca sa nu te murdaresti. acceptand neputinta, imbratisand status-qvoul, praful se pune si peste tine, vrei nu vrei. si nicio procura nu te poate ajuta sa respiri un aer mai curat decat noi.

zic ca singura solutie e sa schimbi atmosfera. iar pentru asta trebuie sa-ti tii rasuflarea si sa intri in hazna. cum spune si reclama: murdarirea este buna, daca stii ca din ea a iesit ceva cu adevarat bun.

ps. gandhi, dalai lama, papa francisc, toti sunt in primul rand politicieni. si isus a fost si este seful celui mai mare partid din lume. mantuirea-zic eu-vine prin curatenie. si daca nu te-ai murdarit, ce ai de curatat si mantuit?

din inclestarea cu statul roman, basim bakhaya-se citeste bahHhaia, cu h din gat, harait, exact ca in ebraica- a pierdut o fabrica, vreo 20 de milioane de euro si 6 ani din viata. angajatii l-au furat de l-au rupt, cu sacul, roaba, tirul, cine sa-i prinda? el, basim, i-a dus de guler la politie pe faptasii gabjiti cu mana-n portofelul lui, politia a ridicat din umeri si l-a trimis acasa, hotii s-au dus si ei la ale lor, liberi si nevatamati pentru ca “nu avem ce sa le facem”.

basim isi face cruce. pai nu esti irakian, allahu akbar ceva? “nu, sunt crestin ortodox, tata vorbeste limba lui christos, aramaica”. adica sunteti evrei? “nu, tribul vine din ierusalim dar suntem crestini ortodocsi”. deci nu esti arab? “nu sunt cetatean roman de origine irakiana, mutat in romania in 91 si, talharit hotarat de statul roman de peste 22 de ani”. o taxa aici, un impozit colea, statul roman intra cu combina in lanul intreprinzatorilor si ii secera fara crutare. “asta nu s-ar fi intamplat in irak atunci cind am plecat de acolo”.

basim e prudent si gingas. ii e frica sa nu-mi deranjeze patriotismul intrat acum 20 de ani in coma, poate se trezeste miraculos daca aud ca bucurestiul e vai de steluta lui si cei 23 de ani fara ceausescu nu au reusit sa-l apropie prea tare de bagdadul lui 1990, post furtuna in desert. asa ca zice de sofia, da, sofia lui 2013 nu se compara cu bagdadul lui ’91. si bucurestiul? “eeeeei”, se apara cu mana ca de o musca, “nu pot sa zic nimic rau ca acum sunt cetatean roman dar.. ” basim nu continua. se intoarce insa la povestea statului care a mancat bunicuta si scufita si vanatorul e la balc, cu tiriac, deci povestea nu se termina cu happy end.

era coruptie in irak  in ’91? hai ca am zis o gluma buna, basim se lasa pe spate si zambeste ingaduitor. “in inchisori erau doar politici, d-astia inchisi pe motive politice, nu existau hoti. daca te prindeau furand iti taiau o mana, o ureche sau iti luau o bucata de piele de pe frunte, te lasau insemnat sa vada lumea ca esti hot”.

pai daca s-ar aplica legile astea la noi, astia din parlament nu ar mai avea cu ce sa voteze, nu tu manute, nu tu piciorute, nu tu urechiute, niste matriosti de carne, cioplite delicat, fara colturi. poate cu limba sa apese pe butonas, sa se asigure ca dna-ul nu ii va cerceta pentru conflict de interese si justitia nu ii va condamna la parnaie pentru ca fura cu… cu ce sa fure dragutilor, ca nu mai au manute si nici piciorute? pai cu mainile copiilor si nevestelor si matusilor, finilor si nasilor si verisorilor de gradul doi.

noroc ca la noi nu se aplica legea asta, ca intreaga tara ar ramane fara membre. viermi inelati, tarandu-se in noroi. cum de altfel suntem.

basim observa rationamentul dar nu sufla o vorba. e cetatean roman si nu vrea sa isi jigneasca tara care l-a primit. ce daca a luat latzei de la ea, ce daca i-a ciordit jde milioane de euro? e locul care l-a primit atunci cind inapoi nu era scapare. e locul care a tinut la usa disperarea. il invidiez.  cum s-o zice asta in aramaica?