Archive

Monthly Archives: June 2013

pentru cine vrea sa inteleaga cine a tras in noi dupa 22, cine a chemat minerii, cine a castigat alegerile in 90, cum au fost castigate alegerile in ’90, cum au fost castigate alegerile in ’92, cine a pierdut in ’92, cine a pierdut in ’96, cine a castigat in 2000 si tot asa pina la referendumul din 2012; pentru cine vrea sa stie cine conduce azi romania si cine e in spatele a 23 de ani de creiere spalate, apretate, impachetate si puse in sifonier, la intuneric, intre bani si sapunuri fa,  exista o carte care explica totul in cel mai simplu si elegant mod cu putinta.

se cheama “imparatul mustelor”, a fost scrisa in 1954 de englezul william golding. este o carte despre frica, violenta, pierderea inocentei, despre natura umana si relatia incestuoasa cu raul, despre neputinta de a vedea binele. si mai cu seama despre ura speciei noastre pentru oricine e diferit.

are ochelari? arde-l frate, da-i o bata-n cap ca sigur e intelectual si un sut in coaie sa nu mai faca altii ca el. are par pe fatza? este taranist, da-i un sut in coaie, are parul lung? inseamna ca ia droguri, trage-l de pleata in sant si da-i un sut in coaie, e gras? inseamna ca are bani, probabil dolari, pune-l la perete si da-i un sut in coaie.

istoria noastra post-revolutionara e plina de batjocoriri ale oamenilor altfel, abuzati doar pentru ca nu aveau voci tunatoare: doina cornea, ana blandiana, matzaitele, urate ca moartea, petre bacanu gnom cu voce de retard, coposu-fatza de mort, schelet ambulant, regele mihai-shashaitu, urecheatu, menajeria nu-i completa fara tzapu, chioru, klingonianu.

ne e frica de ei, scapati de ei. nicio grija fii mei. peste toate si peste toti troneaza, nemuritor si rece, tatuca, presedintele onorific, personificarea raului. imparatul mustelor.

 

porcii mistreti se alearga la liziera lui san gimignano, oraselul este o capcana uriasa de ursi americani si de vulpi frantuzesti si de cerbi japonezi, in fiecare an fiecare amarastean care s-a intamplat sa traiasca in san gimignano primeste din oficiu un dumicat de 500 de turisti. pastrand proportia asta ar insemna ca florenta sa-si deschida  portile pentru 150 de milioane de calatori pe an. nu o face, orasul nu-i vizitat nici macar de o zecime din numarul enuntat bombastic mai sus. imaginati-va stresul san gimignienilor la sosirea hoardelor care cumpara, beau, maninca, pozeaza, fac dus, claxoneaza, vorbesc tare sau susura serpeste la fiecare colt de strada, sosete in sandale, guri cascate, capete date pe spate, priviri strapungand plafonul de nori. unde e varful olimpului? san gimignano e faimos pentru turnurile impresionante in care niciun icar nu s-a grabit sa-si zobeasca fuselajul.

turnurile sunt albe, cainii sunt toti aurii, batrani si artritici, pisicile sunt niste pume plictisite care abia au terminat de mancat jumatate din rusul asta si piciorusele francezului astuilalt. templierii au fost si pe aici, au fondat biserici si bed and breakfasturi si au pus bazele cooperarii cu fabrica de posete din china care acum aprovizioneaza magrebienii care bat in sus si-n jos orasul, vreti o gentuta? nu prietene, incep sa prefer surdo-mutul de tren din romania. tacerea este-iata-de aur.

templieri avem si noi la cartza, la igris, avem teutoni la prejmer si harman, dar niciunul din cei 500 de turisti pe cap de locuitor al lui san gimignano, nu are habar ce e aia cartza si igris, nici prejmer sau harman: o firma de avocatura nemteasca? doua firme de avocatura nemtesti? nu domnilor si doamnelor, ultimele sunt doua spectaculoase biserici fortificate din secolul XIII, plasate la nici 20 de kilometri de brasov. minuni arhitectonice pe care le viziteaza doi trei englezoi speriati sau niste sasi intorsi sa vada unde a crescut bunicutza inainte sa ceara reintregirea familiei si sa o stearga in padurea neagra.

intrebare: cum reusim sa pastram misterul? cum se face ca nici dracu nu stie nimic despre noi cind e vorba de lucruri bune? cum reusim sa ascundem tot ce e bun sub un strat gros de unsorica si sa scoatem la inaintare ciotul bubos cu care cersim un banut pentru ca, vezi bine, suntem victimele istoriei?

aceeasi istorie care ne-a dat teutoni, templieri, biserici fortificate, biserici cisterciene, dinozauri pitici si placutele de la tartaria. aceeasi istorie pe care nu o stie nimeni, cazuta dupa un fiset ca dosarul unui viitor soldat cu pile la ofiterul de recrutare. cui ii trebuie istorie cind acum trebuie sa te pricepi doar la ciordeala?

 

cea mai grozava incercare pentru o casa de productie in romania este sa se descurce cu un scenariu care zice: “suntem in fatza unui conac, sirurile de vitza se intind cit vezi cu ochii”, nu vitza e problema, ce te faci cu mezonu? il pui in postproductie? 50 de ani de comunism acid si inca 20 de lene-prostie-lacomie au dezbracat tarisoara de demnitatea arhitectonica a timpurilor trecute. herculane a fost lasat sa cada, art nouveaul a fost violat de pensiunile portocalii cu geam oglinda ale ghertoilor cu bani care viermuiesc pe cadavrul fostei statiuni. sinaia*, drumul spre peles, te tarasti printre chioscuri de lemn care vand tirbusoane cu dracula si melci gonflabili chinezesti, piatra cubica e aici, dar aici nu mai e, a fost si este ciordita de intreprinzatorii rromi, ziua in amiaza mare se apleaca si-o smulg din caldaram bucata cu bucata, gardienii picotesc in timp ce drumul dispare de sub talpile lor. duca-se.

lasam in spate insula de latrinitate si ajungem in toscana. torre del sasso, anul fabricatiei-1400, peste drum un alt conac de la 1300, mai avem un castel pe deal, colea, de la 1200, biserica de la anul 900 si una mai tinerica, de la 1200. in 1954 torre del sasso era fabrica de ulei de masline, in castelul de pe deal era o alta presa de ulei. in conacu de peste drum era frizeria, duminica se facea coada pina-n strada, macaroanele se aranjau pentru slujba, nu se face sa te vada doamne doamne cu perciunii neingrijiti. apoi a venit mecanizarea, coada din fatza frizeriei a disparut, poporul s-a mutat la oras, conacele s-au golit insa lepra romaneasca n-a calatorit in italia si constructiile au ramas in picioare, neatinse.

timp de 40 de ani, pina cind italianul si-a scos nasu din menghina si-a dat orasul pentru viata la tara, nimanui nu i-a trecut prin cap sa fuga cu barnele din tavanul castelului parasit x sau sa demonteze, caramida cu caramida, piatra cu piatra, peretii conacului y sau macar sa creasca porci in turnul z. nimeni nu s-a gandit sa ridice, uite aici, in buza bisericii din anul 900, un showroom maramuresan, cu termopane, 3 etaje si acoperis lindab. ba mai mult, cind au fost reocupate, castelul, turnul si conacul, au fost curatate, intremate, un botox aici, un lifting colea, nu tu tzatze noi, nu tu nas taiat. restaurare cinstita, cu respect pentru istorie, cu pretuire a traditiilor.

v-ati prins deci unde bat? intr-o tara unde televizorul vomita zilnic de 18763 de ori cuvantul traditie, unde se proclama venerarea mostenirii daco-romane, sarmizegetusa e-ngropata in peturi**, turnurile medievale sunt cacastori pentru localnici iar ministerul culturii are cinci inspectori care trebuie sa ingrijeasca 29000 de monumente istorice si situri arheologice. adica 0.000172 oameni per monument.

cum numarul inspectorilor nu creste, ca nu-s bani, trebuie sa scada  numarul monumentelor. mana libera la  praduiala si distrugere. ia mai furati mai flacai si pocniti din bice maaaaai.

PS poate ca lucrurile s-or fi imbunatatit intre timp. am pus stelute la sinaia si sarmizegetusa, pentru ca ambele au fost vizitate in  2011

 

 

ion iliescu nu a fost atins de nimeni desi el ne-a atins pe toti.

tupilat dupa poala psd-ului, vrajitorul din oz continua sa reocupe piete cu altfel de mineri.

ion iliescu este, dupa mine, raul suprem suferit de romania.

ion iliescu este cancerul care ne roade de 23 de ani, e cel din burta caruia s-a nascut tot jegul actual. e mama lui voiculescu, patriciu, hrebenciuc, ponta si fenechiu. e mama dracilor.

fara el poate puteam sa fim altfel. cu el, suntem ce suntem si chiar mai putin decat atat.

tiziano isi sufleca manecile, umfla o creta si incepe sa schiteze rapid starea de lucruri a societatii italiene, acum, la mijloc de 2013, dupa cristos si dupa noi potopul.

care va sa zica florenta are cateva milioane de vizitatori pe an, ceea ce face ca mai putin de jumatate din orasul vechi sa fie ocupat de localnici, fugiti in suburbii, departe de acordeonul tiganesc si de posetuta senegalezului. in centrul istoric e turistu care atarna in medie cam 2 zile in oras, lasa banu si pleaca si mai sunt studentii care stau citeva luni. avem deci hoteluri, carciumi si terase, camine studentesti si cluburi, avem scandaluri de la spritz, ciordeli, droguri si cafturi, avem bande si mafie si nimeni sa intervina pentru ca politia nu munceste noaptea. de ce? asa, politia nu munceste noaptea, noaptea politistu scoate chipiu, il pune frumos sub tampla si doarme linistit, ce se poate intampla? panicat de valul de criminalitate si de lipsa sacilor cu nisip care sa-l fereasca de viitura, primarul florentei a decis, acum cativa ani, sa interzica servirea bauturilor alcoolice dupa ora 23 in unitatile de consum.

ho-paaaa, si-au zis indienii si pakistanezii care aveau chiosculete deschise non-stop, pai nu-i nimic fratiorilor, cumparati de la noi spirtoasa si va racoriti cu dinsa aici pe bordurica, mult mai ieftin, uite o vodca aici costa 8 euro sticla, florentinu nu-si putea dezlipi fatza de pe piatra cubica unde zacea latit pina-n zor de zi, criminalitatea se deschidea ca un furuncul fermentand. si uite asa primarul a decis sa intervina din noua: indianului i s-a luat dreptul sa vanda alcool dupa ora 21 dar la carciuma poti sa bei pina la ora 2 dimineata. cine sa se asigure insa ca se respecta legea, ca politia, cum ziceam, la orele astea e in pijama cu ochii la ramona badescu?

peste tot e la fel de mare brambureala? clar, nu exista orasul perfect in italia, peste tot serviciile sociale sunt praf, romanii se cred buricul pamantului, orasul etern, orasul etern corupt si murdar, milanezii sunt jidovi, cu 1200 de euro mori de foame in nord, in sud e saracie, bari e-un soi de giurgiu cu oameni buni dar prostalai, iar napoli e caracalul, unde toata lumea e pe ciordeala-ciupeala si mafia are un deget bagat in fundul fiecarui politician pe-o raza de 1500 de kilometri. acusi, de curand, a fost scandalul cu ziaristul care era cat pe ce sa fie matzit de camorra pentru ca a avut obraznicia sa vrea sa vanda paine fara sa ceara voie. totul este teritorial si specializat pe natiuni: in florenta senegalezii controleaza vanzarea de cacastufuri pe strada, pentru ca asa zice mafia si pentru ca in florenta e ambasada senegalului, deci sunt legati birocratic de florenta. in roma aceeasi operatiune e in mainile ganezilor, pakistanezii sunt cu florile, romanii nostri sunt trasi pe linie casnica, ei se ocupa de servicii de curatenie-intretinere.

de la familii, organizarea sociala a trecut pe natiuni.

chiar asa, mai aveti casa de medici, as vrea sa-i dau unuia dintre ei add pe facebook?  tiziano e ingrijorat ca si cum l-am prins cu meniul descoperit. nu mai au de medici, acum cativa ani s-a stins si ultimul carbune fumegand din neamul baietilor astora care au pus foc la fitilul din fundul renasterii, au murit fara copii, sterilitate, boala grea. la putin timp dupa decesul ultimului de medici a aparut un lorenzo de medici. italia intreaga l-a adulmecat, l-a masurat si a decis ca e facatura, nici macar nu era din florenta, bashti prietene de aici. nici pazzi nu mai exista, pazzi sunt conspiratorii care la 1400 au incercat sa-l ucida pe lorenzo magnificul, nebunie curata au zis florentinii si de atunci pazzi s-a transformat in pazzo, in italiana “cucu”, “nu esti cu toti boii acasa”, “ticnit”, “dement”, “descreierat”.

s-ar putea sa mai fie ceva urmasi ai casei de camatari strozzi si sigur au ramas bischeri, parintii morali ai termenului bischero, care, pentru florentini inseamna lacomie combinata cu prostie. de ce? in secolul XIV, biserica incerca sa faca loc basilicai santa maria de fiori asa ca poprietarii casutelor din zona au fost convinsi cu bani sa paraseasca suprafata de joc si sa se mute-n alta parte. numai bischeri au ramas inflexibili, incercand sa negocieze o suma mult mai mare, rezistand la toate incercarile bisericii de a descoperi o cale de mijloc pina cind mana divina cu bricheta sfanta le-a pus foc la pravalie, asa ca bischeri s-au lins pe bot. de tot.

ce invatam din aceasta poveste? ca nu-i bine sa fii calic crinutz, ca nu-i bine sa nu stii sa cedezi victoras si ca, in general, romania nu mai are de mult familii de boieri si ca se vede clar ca suntem condusi de niste tarani.

11 euro costa biletu de intrare intr-o garsoniera trista, ok, exagerez, apartament de obor cu doua camere si camara, unde un smecheras a varat claie peste gramada reproduceri dupa lucrarile ingineresti ale lui leonardo, mecanisme de lemn care masoara viteza vantului si umiditatea, ridica greutati sau elimina frecarea. o englezoaica grasa intra in sicriutul octogonal, captusit cu 8 oglinzi care-ti permit sa-ti vezi ceafa si cosul de pe buca stanga, ‘baby, trebuie sa intri si tu”, baby se strecoara zvlet intre cei 8 pereti si geme impresionat. leo e tare frate, a facut si prototip de stilou si unul de tanc, ceas si elicopter si submarin, un gater actionat de apa si a creat strabunica mitralierei moderne. sprijinit de peretele negru e o bicicleta de lemn, numa’ buna pentru hipsterime, si p-asta tot nea da vinci a facut-o? hmmm, de asta nu se stie sigur, ca schita a fost gasita incropita pe niste documente dubioase, da’ automatonu e sigur al lui, mai precis robotu medieval, o armura actionata de sfori, tragi in dreapta iti schimba bordura, tragi in stanga, revizuieste constitutia.

in 35 de minute ai terminat opera lui da vinci, ce mai ai de facut? poate sa citesti trei vorbe despre viata maestrului: acuzat de sodomie, s-a refugiat in bratele familiei sforza care l-a insarcinat cu organizarea petrecerilor de la castel si crearea vestimentatiei de bal. un soi de botezatu renascentist, sunt sigura ca a avut o colectie de chiloti care a rupt inima occidentului iluminat. cu aceasta informatie esentiala despre titanul din vinci, iti iei la revedere de la cea mai blazata casierita din univers, treci pe linga muntii de ascutitori chinezesti cu monalisa si iei calea orasului lucca.

declarata noua perla a toscanei, un oras fara staruri dar uniform gratios, cam ca jocul lui deportivo la coruna pe vremea cind ma uitam la fotbal. prinse intre zidurile pe care poporul baga jogging sau se plimba cu bicicletele, sunt jde piete, turnuri cu gradini suspendate, un amfiteatru roman ocupat cu carciumi si magazine, sute de magazine de pielarie care i-au scos din biznis pe vesnicii senegalezi sau magrebieni care-ti vand vuitonul chinezesc, si catedrale iesite ca primarii usl dupa alegerile din 2012. adica multe, nu murdare, cum v-ati fi putut inchipui.

pe treptele uneia, 5 baietasi isi impletesc dreadlocksurile, ma strecor pe linga, in drum spre racorica divina dinauntru.. inauntru avem racorica si o pinctura a lui tintoretto, racorica si pictura sunt impartite cu un grup de mamai din scotia, mamaile se uita ganditoare la pictura si se-ntreaba “who’s she?”, chiar asa, cine e madama cu un prunc in brate plasata de tintoretto taman la cina cea de taina,  toate trei ne scarpinam in barba. frecarea nu ne aduce vreun raspuns. incurcate-s caile domnului.

in piazza napoleone, linga ringispiru care-nvarte puberi cu cosuri, e intalnirea confederatiei vespa,  sunt zeci de bijuterii, tzitzirite-poleite, mangaiate-admirate, uite-o pe aia roz, ai vazut-o pe aia verde? proprietarii isi umfla pieptutzul cu serotonina, vorbesc mai tare, gesticuleaza mai mult. o turista olandeza stranuta vartos, trimitand stropi de cappuccino spre bleul unui scuter. r-ati ai dracu de calatori, sunt sigura ca leonardo s-a gandit la un prototip de masinarie de tinut turistul acasa, dar nimeni nu s-a gandit inca sa-l puna-n aplicare.

ieri a fost ziua de nastere a lui maurice sendak, evreu american considerat unul din cei mai mari ilustratori de carti de copii din toate timpurile, chiar si timpurile cind nu exista decat o singura carte pentru copiii domnului, groasa, neagra si plina de povesti cu gog si magog si oameni care despica marea cu toiagu. maurice sendak e autorul lui where the wild things are, o carte care, zice critica din america, a revolutionat ilustratia si literatura pentru copii.

critica zice asta insa mamele din lumea intreaga, alea care nu au crescut cu basme despre vrajitoare care coceau prunci in cuptor si nici cu povesti cu fetite degerate intr-un cotlon de strada, au sarit in sus urland de parca si-ar fi furat un bocanc in anus de la o cartita gigant: paaaai cum sa desenezi porcariile alea, sunt inspaimantatoare, copilul nu o sa doarma, copilul o sa fie traumatizat.

noroc ca america anilor ’60 era mai progresista decat romania anilor 2000, si nu s-a impleticit in boscorodelile bisericii si-n protestele asociatiei femina, “where the wild things are” este o carte fabuloasa pe care eu n-am avut-o cind eram mica, sa fug in ea si sa nu ma mai intorc decat seara, cu coatele tocite si coltii ascutiti.

nu conteaza, mi-am cumparat-o la 35 de ani, direct de la expozitia sendak din san francisco, pe vremea aia autorul traia, in anul ala spike jonze tocmai scosese filmul “where the wild things are”, nu mi-a placut, dar ce conteaza, noi vorbim aici despre carte. puteti sa o comandati pe amazon, n-are text mult si are cel mai bun gust cu putinta, iaca dovada:

“Once a little boy sent me a charming card with a little drawing on it. I loved it. I answer all my children’s letters — sometimes very hastily — but this one I lingered over. I sent him a card and I drew a picture of a Wild Thing on it. I wrote, “Dear Jim: I loved your card.” Then I got a letter back from his mother and she said, “Jim loved your card so much he ate it.” That to me was one of the highest compliments I’ve ever received. He didn’t care that it was an original Maurice Sendak drawing or anything. He saw it, he loved it, he ate it.”

 

 

un grup de chinezi pe segway trece pe piatra cubica, zdranganindu-si dintii-n gura, trd-brd-crd, isi musca limba isi trantesc de piept maxilaru dar n-are a face, sufera baba cind tre sa se dea futurista. in fatza la palatul pitti, cheerleaders baga lapte gros sau iaurt subtie, picioare zboara in aer, maini agitate, americani penibi.. dau sa zic, dar sunt francezi, francezi care se poarta ca americanii tocmai ca sa strice reputatia acestora in strainatate, sa-ti spui “uite ce imbecili zgomotosi. tataie nu mai e cazul sa-i astepti pe americani, li s-a degenerat si astora rasa”, dar sunt cocote frantuzesti care joaca la discreditare. la 20 de metri, piata e plina de indieni care te ademenesc cu espadrile si esarfe, poate nu-s indieni. poate-s tiganii nostri, castigatorii premiului intai cu coronita la salonul mondial de inventii, cei care s-au dat sri lankezi in 2004 si 2005, victime ale tsunamiului care le-a luat pe sus casuta si le-a depus-o taman in montmartre. “da si mie un banutz boierule”, pai de unde stiu sri lankezii romana? ce intrebare imbecila, desigur de la stramosul decebal dar nu ma starniti ca iar incep cu dacii si planetara lor dominatie.

in piata santo spirito miroase a mari si a cica, care se drogheaza bre in mijlocul orasului, la lasata intunericului?, 6-7-11 maini se ridica, bravo, continuati, continuati. o bucata de bezna cu urechi albastru-fosforescent vine catre masa mea, donnie darko de senegal, oare nu vreau si eu urechi albastre stralucitoare ca ale lui?, nu vreau, poate vreau bling-bling senegal? nici asta, hasis?, nu multumesc, sunt old school, imi place bautura. un alt soldat al comertului cu amanuntul se apropie, dinsul are craniul impodobit cu un turn de jobenuri colorate, e sigur ca mi-ar prinde bine unul intru indeplinirea numarului cu iepurasul, nu vreau, poate atunci niste jointuri, servesc?, nici asta.

parada continua, de data aceasta un domn cu beculete multicolore, legate in serie, tip podoabe de brad, in ciuda luminitelor care clipesc feeric, dinsul e intunecat, vreau sa intru in atmosfera craciunului? nu, vreau hasis, iarba, cocaina, ceva? nu sarna. nu am dezamagit pe nimeni, in viata mea, asa cum am facut-o chiar acum cu, sa-i spunem generic, muhamed.

ba nu, a mai fost cineva, acu 12 ani, in rotterdam, tanarul negutator oferea orice: iarba, hasis, cocaina, pastile, nu multumim, poate atunci timbre, ciuperci, ketamina, nu sarna, atunci poate fete, doriti fete?, nici asta, ce-as putea sa va aduc, “carti” zice kisbac, “noi suntem pe carti”. stupoare, apoi o revenire spectaculoasa din upercutul administrat: sigur, asteptati-ma si-n 20 de minute aduc orice. ce fel de carti vreti? romanesti, traduceri din miron costin si mircea cartarescu.

iaca si pe ai nostri, cu acordeonu sprijinit de burtoaca, degetele alearga si leaga o cantzoneta, emotionate, doua lezbiene se-noada intr-un sarut dezgustator, ptiu, caini isi ling stapanii betzi naruiti pe treptele bisericii, doua femei rupte cara 2 halbe de la bar pina la masa, varsand jumate din ele pe trotuarul unde boema s-a asternut la petrecut, pakistanezi incearca sa vanda trandafiri. sau poate nu-s pakistanezi, poate-s tot tigani de-ai nostri ca se stie ca ei controleaza mafia florilor in praga, de ce n-ar face-o si-n florenta?

imi amintesc si rad ca proasta de istoria lui oreste din barcelona: 4 romani, la masa, beau cafelute si privesc cu ochi mici foiala de pe rambla, la urechea lui oreste o voce ragusita susura o doina de jale “ p.la veeerde, p.la veeeer-deee, esti o p.la veeerdeeeeee”, ce-ai zis ma nemernico?, tiganca tresare si zambeste viclean “ah domnisorule, daca stiam ca esti roman, nu cantam asta. dai si matale un ban?”.

arunc un hai noroc, la multi ani, pakistanezul zambeste si insista sa-mi vanda floarea.  mi-e dor de casa si o dulce injuratura romaneasca.

nu am incredere in tripadvisor cum nu am incredere in rezultatul votului universal, stampila in mana unui gorobete care o vinde si pe ma’sa pe-o tzuica nu-i progres ci un SF prost in care maimutele au cheia de la depozitul cu focoase nucleare, dar sa nu fim asa patetici, tripadvisor este doar o colectie de pareri si recenzii facute de refluxul turistic cind se ordona retragerea: am fost la restaurantul asta si mi-a placut, am fost la hotelul asta si a fost odios. cum sa te lasi ghidat de niste nenici pe care nu-i cunosti si, daca ai face-o, poate n-ai da doi bani pe parerile lor? cum sa nu tii cont de parerile unor nenici pe care nu-i cunosti si, daca ai face-o, ai descoperi ca sunt fratiorii tai gemeni de care ai fost, in mod samavolnic, despartit la nastere? cind ai de ales din aproape 3000 de restaurante, cind peste tot e balamuc, cind esti ca magarul lui buridan, la un pas de moartea prin infometare, nestiind in ce carciuma sa intri, ginesti un wifi, deschizi aplicatia tripadvisor, bagi florenta si … al antico vinaio. asta e, numarul unu, delir, coada de 20 de persoane imparte strada-n doua, pe bordurile neschimbate de videanu de toscana stau insirati, cu botu-n sandvisuri, alti 20 de oameni, se geme, se ofteaza, sosuri rosii coloreaza barbiile, frunzulite de rucola atarna din mustati, branza-n nari si carnita-ntre dinti. inauntru, 8 metri patrati, lemn afumat, o tejghea, o vitrina frigorifica in care, claie peste gramada, sunt legume, bilute de mozzarella, carnuri cit pulpa lu beyonce, foccacia tip salteaua relaxa, paste de zucchini si pasta de usturoi, tartufo si pasta de carne condimentata aprig. “ce-ti dau bella?”, toate suntem bella, bella-n sus, bella-n jos.

andre agassi asta de-i la serva ar putea oricand sa arda toate femeile de la coada, e sexi si rau si stie sa injunghie bucata asta de bresaola care-mi sarea in gat, jap, a taiat-o si-a culcat-o intr-un pat de tartufo si usturoi, “poftim bella”, intru-n corul preoteselor lui antico vinaio, gem, plang, privesc cu adoratie cei 3 flacai care invart cutite, cuvinte si fac cu ochiul pasaretului mesmerizat in fatza tejghelei.

prietene da si un vin, cocotata pe scaunelul cu 3 picioare casc ochii la peretii pe care sunt lipite poze cu lenny kravitz si jaquelin bisset cu nasu-n paniniurile gigant,  deci care va sa zica si ei folosesc tripadvisor. “i’d like aaaammmm…” un american batran se misca greoi de pe-un picior pe altul, tovarasu lu agassi de dupa tejghea ii ridica mingi la fileu “mozzarella?”, “iessss, some moutzareilaaa, ieeees, and some ..aaaammmm..what’s this?”, “zucchini”, “no, no, no, some ..aaaammmm…some what’s this?”, “pancetta”, “no, no, no..what do you recommend?”, coada fierbe, vanzatorii l-ar strangula, mainile vaneaza porcul, branza si tartufoul, le strang-n paine, buchetel proteinic, hai la revedere, urmatorul. urmatorul sunt de fapt doi cetateni pe care BOR i-ar clasa, fara sa clipeasca, la capitolul deviationisti, pederasti deci, nici ei nu stiu ce vor dar nu se opun suprizelor, “rucola?”, “whatever”, “foccacia and cheese and tartufo cream?”, “whatever”, “carne picanta?”, “whatever”. un pahar de chianti si un panini cat capul lui vadim tudor costa 6 euro.

traiasca tripadvisor si democratia, cu stomacul plin si cote alarmante de bunavointa dau sa ma-nfig la uffizi, un negru imens imi taie calea, proptindu-mi in piept intrebarea “de unde esti?”, ghiceste vrajitorule, “germania?”, nu, “spania?”, nu, “america”, nu, 6 minute si geografia e epuizata, “de unde esti?” striga sfarsit, “romania pretene, romania”, bratele negraciului se-nfasoara in jurul meu, sunt geppetto, ma cauta de mult timp sa-mi spuna ca.. “sunt mohamed din senegal. vorbesti franceza?”, pa di tu, “pa di tu? nu-i nimic, bling-bling senegal”, imi vara pe mana o bratara trista, nu multumesc prietene, nu multumesc, merci bocu, me no, no, no. “da nu cer bani, nu cer bani, cadou pentru tine, uite ia si asta”, imi strecoara in palma o broasca testoasa cioplita-n lemn, nu multumesc, “nu, insist, ia-le, cadou”.

dau sa plec, mohamed se razgandeste, “oferta per un cafe?”, poftim?, “oferta per un cafe, un cafe?”, prietene, nu-ti dau bani si nici nu-ti cumpar cafea si ia-ti broasca si bratara, mohamed le insfaca scarbit, intoarce spatele si dispare in multime. prietenia noastra a fost scurta dar intensa, i-as da 4 stele pe tripadvisor.

grecii stau stransi unii-n altii, cocosati peste croisante, ultimele croisante pentru ca restul au fost infulecate de copilasii francescai, mastera de la “sorgente de francesca”, cati sa fie ei?, 4-5 jumatati de om calare pe jumatati de iepuri schiopi alergandu-se prin gradina, pe linga piscina acoperita cu prelata, “nu-i dam drumu nici azi ca uite ce vreme e, n-am mai vazut timp nasol ca asta din 2002”, e frig si socialism in europa. cine sa vrea sa bea bebite fredi la taraba domnului cu ghidonu sub nas plasata strategic la intersectia a trei drumuri? poate stolul asta de biciclisti chinuiti, poate nemtii pogorati apocaliptic din autocarul care-i mana la fiesole? unde?

fiesole, zice wiki, este o firmitura atarnata de fatza de masa a florentei, dar in firmitura asta avem asa: ziduri etrusce, bai si teatru roman, primaria de la 1300, catedrala cu moastele sfantului Romulus, catedrala veche construita la 1028, o poala de alte biserici stravechi, cu oase de sfintisori sau fara, cu picturi si sculpturi renascentiste, castelul di vincigliata, un sac de vile:  medici, le balze, palmieri, schifanoia si cel mai scump prosecco din italia.

8 euro un paharel, se mira teutonul de la dreapta, na klar, caci de la terasa asta se casca florenta la picioare, o floare carnivora care-si clantane dintii, musca-n aer si hap, te-a inghitit, te duci pe esofag, impreuna cu toate madamele iesite la shopping si cu toti mosii care se incalzesc la terase. purtat cu bolul alimentar turistic la vale te opresti in piata di santa croce.

la intrarea in basilica functioneaza doar o casa din doua, coada de 30 de oameni, nemti mohorati, spanioli iritati, americani uimiti, brazilianca vrea sa intre in biserica in maieu?, sacrilegiu nesimtito, acopera-te cum sa te vada doamne doamne despuiata. straniu cum in tablourile renascentiste isus e gol-golut, c-un tifon acoperindu-i partile rusinoase, dar acum nu poti intra in casa domnului fara un sal pe umeri. cred ca biserica s-a inspirat din brand bookul unilever: nuditatea este rea, murdarirea este buna.

enervata, brazilianca nu mai vorbeste cu sotul care pozeaza compulsiv tot ce prinde, mormantul lui galileo, clic, mormantul lui dante, clac, mormantul lui machiavelli, clic-clac, enrico fermi si marconi, neamul lui medici, toti au ramasitele aici, sub bolti pictate de giotto. uite si statuia poeziei care a inspirat statuia libertatii, aia acoperita de cocleala verde in apele new yorkului, dar uite cat de gigantice sunt orgile, copii urla si se alearga, zbang, unui din ei il carpeste pe celalalt, plansete si “shhhhhhhhhht”, reincepe alergarea. trei japoneze fac-fiecare- poze placutelor cu explicatii, cind ajung acasa o sa traduca si o sa stie ce au vazut. trist.

miracolele stau ca scaietii, prinse de calcaiele fiecarui sfintisor: asta a despicat apele, asta le-a reunit, asta a inventat fuziunea la rece, asta a incalzit-o, nimeni nu a reusit totusi sa salveze basilica in timpul inundatiilor din ’65 cind arno a crescut cu 5 metri si a umplut orasul cu noroi, caci din el venim si in el ne intoarcem. frescele au fost distruse, structura de rezistenta slabita, si acum, dupa 60 de ani, continua lucrarile de restaurare si schele sprijina altarul. sub ele intra degajat un grup de romani care-si sug dintii si vorbesc tare: iote tu, haidi ba, mi-e foame, stai asa ca ma maninca o buca.

oare de ce-o fi gresit sa intri cu umerii goi in biserica, dar te primesc cu creiere goale?