vamfirul, mierea si longevitatea la romani

uer iu from?-intrebarea vine buzdugan si se infige in poarta conversatiei: romania. ru-maania-se mira prelung coreanul 1, rooo-ma-nia silabiseste coreanca 2, al treilea si al patrulea si al optelea repeta numele, rad, zic “faaar, faaar auei”, da domle, nu-i aproape. cu toate astea coreenii sunt primul popor care cunoaste ca romania e langa ungaria, ca e estul europei, au auzit de ceausescu si de vamfir..gheorghe zamfir?-intreb cazuta in cur de mandrie si uluire. noo, vamfirii, aia de te musca de gat, spaima hollywoodului. da, avem si vamfiri si femei frumoase si suntem gradina maicii domnului, marea gradina a maicii domnului populata de oameni mici. dar sa nu divagam.

o domnita vanjoasa imi face vant la o masa, pune sticla de soju pe masa si intreaba “uere from?”, romania, “aaa, ai uaz six taim dere”, de ce femeie? ai pierdut la popa prostu?, “nooo, comaneci, ai laic comane-cii”. interceptez mingea si ii dau decisiva: o stiu pe verisoara nadiei comaneci, lucreaza cu mine la birou. “cine?”, verisoara, fiica matusii nadiei comaneci, sora mamei nadiei, intelegi? mainile deseneaza in aer arborele genealogic onestean, coreanca e stana de piatra, trage pe nas cuvintele ca taximetristii aroma de saorma de la jenin, face semn din cap ca a inteles si dispare 1 metru pina la casa de unde apare fulgerator cu o carte de vizita pe care scrie “now you have a new friend on facebook”, pe partea ailalta e ea, cu basca de hipsterita, zambet stramb, scremut in incercarea de a-ti scoate morcovul si iepurele din fund. “pliiz, ed mi on feisbuc”, sigur, o sa fac asta cat pot de repede dar acum mai adu un soju. tzuica e adusa de colega, vanjoasa ii spune ceva si ma mai intreaba o data “icsplein aghein”, colega casca ochii, eu dau din nou din maini in cea mai cursiva coreana: mama nadiei comaneci are o sora, sora are o fiica pe care o cheama andreea, andreea si cu mine suntem colege de serviciu. “ooooooooooooooooooooooo”-lasa sa scape aerul din ea vanjoasa apoi rastoarna un sac de cuvinte in fatza celeilalte chelnerite care stupefiata, ramane sa le aleaga, ca o cenusareasa jucand scrabble, zambind tamp, neclintita langa masa mea: kimchi?

“uere iu from?”, romania. sunt la muzeul satului sau al artei populare coreene, prinsa in raza tractoare a zambetului unei doamne paznic de sala. are o legitimatie cat un a4 de gat, bineinteles ca nu inteleg cum o chema si ce functie are. ma dumiresc dupa vreo 4 secunde ca femeia imi povesteste ceva, poftim? doamna cu blocnotesu de gat imi spune ca a fost pentru o zi, in ’90, in romania, nu a avut timp sa vada prea multe, se grabea la budapesta dar a cunoscut o romanca la scoala la londra care i-a spus ca mancarea coreana e foarte diferita de cea romaneasca pentru ca ultima e foarte dulce. asa e?

numai lapte si miere, totul e dulce la poporul roman. “colega mi-a spus ca romanii pun miere in orice.” cum spuneam, dacii-apicultorii lumii, te luau si te tavaleau in miere inainte sa te treaca prin fulgi de gaina si sa te trimita dupa tigari. coreanca mea ii zice mai departe: “da, da, puneti miere in mancare si de acea traiti muuult, 80 de ani e chiar normal sa traiti. colega din romania mi-a spus ca parintii ei aveau 70 de ani si erau considerati batrani-tineri”. deci iliescu n-o mierleste curand.

a meritat sa vin pina-n seul sa aflu ca mai e timp de razbunare.