cartierul hongik university te prinde-ntr-o imbratisare transpirata, de unchi la bustul gol care a intors pina acum carnea pe gratarul din curte, in soarele de 40 de grade. e cald si pe stradutele zidite de sus pina jos in carciumi si neoane, este si mai cald. omenirea se-nghesuie sa-si cumpere castane, pantofi, sosete si, mai cu seama cosmetice. din 3 in 3 metri, iesite in fata magazinelor de smacuri, fete isi comunica oferta agitand in mana postere cu baieti cu figuri efeminate, cu pielea intinsa, probabil de la cremele din coarne de melc sau cu par de broasca. vitrinele magazinelor de cosmetice stralucesc, plexiuri pe care sunt atarnate sute de feluri de cutii si cutiute si capacele, “anioooo dhgfhgdfghdhfhdfbvv bnvhdfbvoooooooooooooooooo” toate fetele din magazin arunca salutul tip vaier, le raspund cu un “kamsamidaaaaa”, adica “multumesc”, singurul cuvant pe care am fost capabila sa-l invat in coreana. ma gandesc ca totusi seaman cu maica-mea, doar ea este singura persoana din lume care raspundea, in roma, la “ciao” cu “grazie”.
spun “kamsamida” cu orice ocazie, cind sunt impinsa pe scarile metroului, cand dau bani, cand intru-n carciuma, cand caut baia. functioneaza. ma uit la creme: cu alge, cu ceai verde, cu scoica de marea galbena, calut de mare, sare de himalaya si miere de viespe, fetele ma ghideaza la alge de mare, imi fac un platouas si gata, kamsamidaaaa. ma-ntorc in cuptorul din strada de unde sunt harponata de un grup de 3 coreeni care vor ceva, nu-nteleg ce, zic kamsamida, ei mai spun ceva, ma prind ca vorbesc engleza, coreana cu accent englezesc. sunt studenti la universitate si au un proiect, strang “necoreeni”, ii legitimeaza, varsta, ocupatie, de unde vii, ce te aduce aici si apoi iti dau un carton pe care tu spui care e mottoul tau in viata si ei te filmeaza-pozeaza si catara pe facebook. vrei? kamsamidaaaa.
disperata caut un motto, cum vine asta sa traiesti pana la 39 de ani si sa nu ai un motto in viata? uite ce inseamna sa nu fii atent la posturile cu pisici si vorbe de duh, ajungi sa te faci de rahat, chiar tu, ditamai directorul de creatie, eroina ochelaristului asta cu fatza de panda stricat la stomac, trebuie sa inventez ceva bun, dar sunt stresata de camera de filmare. sa le bag un nietzsche sau un sunt-tzu? niste cioran sau poate tzutzea? merg pe clasic. le dau o mostra de pesimism anuntandu-i ca trebuie sa se bucure de “azi” ca “maine” sigur va fi mai rau si apoi, la prima cafenea ma infig in internet, disperata sa gasesc un motto mai acatari, sa ma intorc cu el in dinti si sa-i lovesc dupa ceafa, aruncandu-i in tzarana uimirii.
dau peste vanghelie, marean vanghelie si palesc de invidie. rad, beau suntory la 8000 de woni si rad, masinile se-ncolacesc in jurul terasei, trec, veselia nu ma mai paraseste.
http://autori.citatepedia.ro/de.php?p=2&a=Marian+Vanghelie
langa mine un japonez s-a rupt in gura si vrea sa i se schimbe berea, e nervos, striga scos din sarite la chelnerul care, umil, ii schimba de 3 ori paharul, sa se calmeze nebunul. privindu-l, imi amintesc de geniul lui marean rostind capodopera atat de adevarata: “sunt atat de nervos si de suparat, incat nu vorbesc decat administrativ.” asta da motto prieteni. tine-ti-l minte pentru urmatoarea excursie in coreea. sau poate va place mai mult astalalt: “Nu există fiinţă umană, fie că locuieşte în Africa, în Asia sau în Rahova, care să nu fi văzut un film, să nu fi rupt o floare, o fată sau un băiat, după cazul care este fiecare.”
oricum ar fi, da-l dracu pe goethe. marean e fruntea.
feher 