Archive

Monthly Archives: November 2013

gino e kurd, 100% kurd, nu tu urma de germen de turc, de bacterie de irakian care sa strice puritatea perfecta a rasei. gino are restaurantul cu numarul 9 pe tripadvisor in istanbul, 9 din 10.000, bine pentru un kurd care nu arunca pravaliile competitorilor in aer ci recurge la mijloace circaresti de momire a clientului: sticla de vin purtata intr-un echilibru precar pe cap, numar repetat cu pocalul cu vin si cu paharul cu mojito al vecinilor, aducerea kebabului intr-o ulcica de lut, pe o tava cu jaratec, lovirea in mod repetat-cu un bat metalic a vasului de lut care-si scuipa cat colo capacul in tzipetele de surpriza ale trecatorilor si mormaielile multumite ale clientilor. “kebab timeee” anunta gino si apoi ii cearta pe muzicienii batrani care trag de o bere si cu ochiul din veranda youth hostelului de peste drum: “spectacolul nu-i gratis, sariti cu banu”. mosii rad, niste suedeze sunt harponate de pescarul de clienti, “cu 3 mese pline pe praful asta de sezon, eu sunt multumit” zice gino.

gino si kebabulsi ia zi, ce mai face ocalan?

heheeeei, nasul de clovn e dat jos si gino incepe povestea lui apo-unchiuletul cum ii zic kurzii liderului pkk, miscare considerata terorista de uniunea europeana, sua si, bineinteles, turcia. ocalan a fost saltat in ’99, condamnat la moarte dar cu sentinta schimbata la inchisoare pe viata. wiki zice ca pina in 2009-dar gino insista ca si acum-a fost detinut intr-o inchisoare de maxima securitate, el-singurul parnaias, robinson crusoe in zeghe pe o insula in marmara. de unde-zice gino-ocalan trage sforile pkk-ului, le spune kurzilor ce sa faca si, de multe ori, chiar reuseste sa-l puna la skanderbeg pe erdogan.

in cei 14 ani de parnaie, ocalan a schimbat registrul trecand de la bombe si masini capcana la retorica zambitoare de bill clinton, sustinand drumul negocierilor si cerandu-le kurzilor sa puna kalasnikovul in cui. in martie anul asta, nu putine au fost degetele care au aratat spre o agenda dubla si nu putine voci au fost cele care au spus ca liderul kurd este omul ankarai.

erdogan stylen-are a face, gino e de neclintit in credinta lui ca ocalan e omul care va da celei mai mari natiuni fara tara, un stat. cum? negociind cu erdogan care uite, sub mustata lui darza, ascunde totusi un suflet de mierla: i-a lasat pe kurzi sa-si deschida ceva scoli, la universitate poti sa studiezi istoria kurzilor. cati sunteti? “50, ba nu, 70, ba nu, 100 de milioane. suntem imprastiati in toata lumea”. aveti bancheri? proprietari de ziare? lobbisti la washington? n-aveti. calariti insa 4 state cu petrol, sunteti pusi taman peste conducta aia care ii scoate din carti pe rusi. cine crezi ca l-a tinut pe ocalan in viata si cine ii da bani sa scrie carti din parnaie? incepe cu a si se termina cu mericanii.

chiar asa: cate carti a scris, 3? pai daca era adrian al nostru singur pe insula, in 14 ani aveati si voi o istorie si un muzeu al hartilor si v-ati fi prins, uitandu-va pe ele, ca nu aveti nicio sansa sa va faceti o tara din bucatele de iran, irak, siria si turcia.

propagandagino nu se lasa. “kurzii au fost aici inaintea arabilor si turcilor, sunt neam vechi, veri cu persii. o sa avem tara, trebuie doar sa avem rabdare”. din pagina de wikipedia ocalan zambeste cald, motan batran cu penita, cum ar zice mama marei. uganda gino-acolo o sa aveti voi stat. uganda.

muzeul inocentei este cartea lui orhan pamuk in care poti sa intri tu, impreuna cu alti 40 de nemti, francezi si turci, sa casti ochii la capitolele prinse in cutiute de lemn, diorame gingase ale vietilor povestite in volum. muzeul inocentei este o carte dar este si un muzeu, cartea e mare si groasa, muzeul e intim si stramt, cu gardian la usa si voci soptite pe fiecare din cele 3 etaje, cu oameni care au citit cartea, privind cu ochii mari fotografiile si cestile de ceai si pozele alb negru, agrafele si piaptanele si cutiile de medicamente care definesc fiecare capitol.

nu am citit muzeul inocentei, nu am vazut nici filmul. insa am calcat in muzeu. costa 25 de lire, aproape 10 dolari, e in petra, intr-o casa de lemn otomana, intre darapanaturi si ruine si anticariate prafuite ai caror proprietari picotesc pe ciuci, linga roti de tors si portrete de sultani. orhan pamuk s-a apucat de carte in 2002 si tot de atunci si-a imaginat si constructia muzeului. dar planurile lui au fost date peste cap in 2005 cind, dupa ce a vorbit de genocidul armenilor si kurzilor in turcia, a trebuit sa fuga din tara de frica represaliilor. cartile lui au fost arse si atentate la viata lui au fost clocite in cotetul ultranationalistilor. statul turc s-a aratat jignit peste masura, a inceput urmarirea penala si a renuntat la acuzatiile impotriva scriitorului in 2006, dupa ce orhan pamuk a castigat premiul nobel pentru literatura. dar, la insistentele avocatului ultranationalist kemal kerincsiz, dosarul a fost redeschis si, in 2011, orhan pamuk a fost obligat sa plateasca o amenda de 6000 de lire celor pe care i-a jignit vorbind de genocid.

lui pamuk i-au luat 7 ani sa scrie muzeul inocentei. pentru ca nu scrie niciodata la computer sau la masina, scrie de mana, pagina cu pagina, cartus de pasta de pix cazut langa cartus de pasta de pix, ca intr-un schimb de focuri intre doua tabere mafiote. in mansarda muzeului ii vezi paginile de caiet studentesc umplute cu desene si cuvinte si indicatii pentru husnu abbas-campion mondial la batut la masina, cel care ii scotea cuvintele din cerneala picsului si le imbraca in tusul elegant al romanului.

uitandu-te la fotografiile istanbulului in ’60, la pantofii si frizurile infoiate ale cucoanelor in anii ’70, n-ai cum sa nu observi mana nationalismului ciocanind brutal peretele fragil al societatii occidentale turce. prinsa intre o europa cu ulcer duodenal, o sirie careia i-a fost tras secularismul de sub picioare si un iran islamist, turcia lui pamuk este ea insasi un muzeu al inocentei, plin de cioburi ale natiunii visate in ’23 de ataturk.

in istanbul e low season la turism. nu stiu ce inseamna asta pentru ca la moscheea albastra coada de francezi flatulenti si italieni ciorovaitori e mai apriga decat una la picioare de porc, la “micsunica”, in ’87 la brasov. peste drum, la sfanta sofia, turistii ies pe la colturile gurii, ca niste frunze de ceapa verde, nemestecate. sa-ncerc cisterna, cisterna nu-i asa populara. informatiile mele sunt mai depasite decat cele ale inspectorilor onu despre armele biologice siriene. in cisterna se-ntrec in ragete vreo 200 de oameni, americani, chinezi, francezi, nemti, scosi din minti de extraordinara acustica a salii care le permite sa-si strige jumatatea surda de la 30 de centimetri si chiar sa fie auziti de catre aceasta.

cisternaun trib de franci se opreste prostit in fata coloanei sprijinite pe capul meduzei si intepeneste pret de 15 minute acolo, blocand accesul. ghidul le spune povestea medusei din metamorfozele lui ovidiu, cel mai tanar mit despre gorgona, diferit de povestea initiala spusa de eschil. medusa era o frumoasa domnita, poseidon o prinde si o abuzeaza in templul atenei si zeita, ofticata de aceasta marshavie, ii transforma parul medusei intr-un cuib de serpi si fatza i-o terfeleste in asa hal incat o simpla privire aruncata asupra gorgonei, te transforma in stana de piatra. medusa a fost ucisa de eroul perseu dar numai cu ajutorul sculelor luate de la dedemanul olimpului: un scut oglinda de la atena, o pereche de sandale inaripate de la hermes, o sabie de la hefaistos si un coif care-l facea invizibil de la hades. chiar si asa, perseu a facut treaba de mantuiala pentru ca, medusa era insarcinata cu poseidon si cand a fost ucisa, a apucat sa-i nasca pe calutul pegas si pe mai putin celebrul frate geaman crisaor, un urias cu-o sabie de aur. iar din sangele picurat din gatul medusei-barbat fiind lui perseu nu i-a trecut prin cap sa puna un bandaj ceva, sa nu pateze linoleumul-s-au nascut serpii veninosi din sahara, coralii din marea rosie si chiar si amphisbaena, un soi de dragono-sarpe.

gorgona medusanu mi se pare o afacere buna, in loc de un monstru, acum omenirea are de-a face cu o cireada de uriasi, balauri si reptile scarnave. dar ce poti sa faci, nu poti sa dai timpul inapoi si sa trimiti alt erou mai bun. asa ca oftezi si iti vezi de facut poze cu lumina si coloane. sau cu cei doi chinezi care s-au imbracat in sultan si sultanita si impietresc intr-o postura ridicola in fata camerei de fotografiat.

afara e low season, adica s-a dat liber la pescuit turisti cu dinamita. un carciumar ma prinde in navod si ma trage spre meniul atarnat la usa. zice “aloraaa” si “ciaaaaooo” si ofera 3 antipasti gratis daca intru la el, gesticuleaza cu ambele maini aduse sub barbie si cand sa zic da, si, certo, hap, un carlig imi strapunge obrazul si sunt mulinata 10 metri mai incolo de alt pescar de restaurant care spune: nu domnita, nu intrati la el ca nu e italian doar “a stupid turk man” care habar nu are sa vanda. i-au trebuit 20 de minute sa va impuie capul cind de fapt, orice profesionist stie ca 2 minute sunt arhisuficiente: veniti la mine pentru ca restaurantul meu are terasa, incalzire, semineu, e primul deschis in zona, poftim carte de vizita, iaca powerpoint si bullet points, pampam.

eu, gino si echilibrulnu domle, eu merg la gino, numarul 9 pe tripadvisor, al 9 lea din cele peste 10.000 de carciumi ale istanbulului. gino e 100% kurd si imbarligator. as vrea sa-l am cu mine-n prezentari, cum perseu a avut scutul oglinda si sandalele inaripate, sa am si eu clovnul luptator care-ti vinde kebab la ulcica si o sticla de vin chiar daca esti raw vegan si n-ai mai pus gura pe alcool din 87. nu ca ar fi cazul. maine-ba nu, ca maine e cartea de marti, miercuri va povestesc despre kurzi, ogealan si erdogan, strategie si politica externa nenicule.

kaymakci pando s-a deschis in 1895 si, de atunci, continua sa vanda caimac gros, din lapte de bivolita, cel mai bun din tot istanbulul, poti sa-l iei la pachet ca doamnele astea titirite, cu insigna cu ataturk in piept, sau poti sa-l mananci aici, ingropat sub valul de miere ca pompeii sub lava, linga un pahar de lapte fierbinte. micul dejun al sultanilor, micul dejun al lui ataturk, pe care pando, copil fiind, l-a vazut de aproape in timp ce-si ducea galetusa cu caimac la palat la dolmabahce.

pandopando e mai batran decat gica petrescu, mai batran decat tata lui gica petrescu si chiar decat radu beligan. are 87 de ani si serveste cu maini tremurande caimacul, vorbeste si niscaiva engleza, zice si un “ce faaa-ciiii?”, cu accentu cocotat capreste in varf de “i”, bine multumesc, ma arunc cu raspunsul dar limba romana a lui pando s-a terminat, asa ca zambeste firav si intreaba “eggs?”.

din bucatarie iese o babuta in pantaloni, optezeci si ceva de primaveri prinse in cununa vietii care-i apasa, artritic grumazu, tarshaie picioarele pina la tejghea de unde serveste un rand de fosile cu basca venite sa-si ia caimac. mos pando s-a asternut la o masa si a varsat solnita, se lasa cu cearta. boscorodeste baba, ea ii raspunde veninos, ca o nevastuica trasa de coada, mosul continua sa trimita prastii cu rahat in directia babei, femeia are un rever puternic de dreapta…

domnu si doamna pandoinfulecand hulpav oua, fiul sau nepotul cuplului octogenar, incearca sa-i desparta. e imens-fiul sau nepotul, un soi de pui de condor crescut de doua vrabii aprige la manie. incapabil sa-i linisteasca, se strecoara pe o usa subtire, suge burta, isi tarshaie un picior, si se suge pe scara interioara. pando aduce cu maini tremurande ouale. si o farfurie cu rosii, branza, castraveti si masline. cinstit.

de pe peretele gaurii, nezugravita din 1895, imi priveste decis in farfurie chiar ataturk. de linga zambesc in sepia strabunul bulgar al lui pando si domnul pando tinerel, cu picioarele stranse, trupul drept lumanare si mana infasurata in jurul bretelei puscociului de pe umar.

caimac cu mierekaymakci e numarul 126 pe tripadvisor. din peste 10.000 de carciumi ale orasului. onorabil pentru un tataie in izmene de postav si cu un ilic pamantiu, acelasi cu care e imbracat in toate fotografiile facute de reporterii de la ziarele turcesti care au scris despre furnizorii de caimac ai sultanului, care au supravietuit schimbarilor de regim, in acelasi colt de besiktas, pentru 118 ani.

ma gandesc din nou cat de sarac e bucurestiul, cu restaurantele lui monotone, cu mobilier impersonal si chelneri amorali, cu spoturi, inoxuri si nesimtire sclipitoare care te chiorasc si te fac sa calci in gaura aia adanca, unde ar trebui sa fie o poveste. si niciodata nu-i nimic.

restaurantul astaphot e plin, ochii alearga pe televizor, alaturi de baietii in negru, besiktas are meci cu izmir, e 3 la 3, besiktas rateaza, paharele de raki sar de un metru de pe mese, mainile pleaca, taind aerul, catre televizor, niciunul din comeseni nu-si arunca o vorba, toti au sa-i spuna ceva nenorocitului de ratangiu si cearta ecranul. in fata televizoarelor scoase afara sunt pe putin 200 de oameni, uniti-salvam, infipti in piatra cubica, mesmerizati, prinsi in raza tractoare a ecranului ca o musca in chihlimbar, troznesc electric cind vine ratarea doi, se pleaca in val catre televizor, ochii lipiti de ecran, mainile tragand de parul de pe tample. linga mine, dupa ce-si arunca ragetele in cosuletul cu ragatele colegilor de restaurant, un mosulet imi zambeste candid si chiar ridica paharul de raki, sa dam noroc. de linga el, un soi de hagi-fatza lata, nas borcanat, ochi mici si apropiati, de porumbel cu probleme de focalizare-inhata micul moment de prietenie intre suporteri si se trage mai aproape, dand noroc cu-o bere miller: serefe, serefe. inteleg ca asta e noroc, dau cu el si cu mosuletul. zic si eu “noroc”, ei repeta dupa mine dar, ghinion, vine a treia ratare.

istanbul modernfemeia de la masa 3 pare sa stea sa planga, chelnerul imi face curat pe masa, aduce pepene galben si raki, putea foarte bine sa fie legat la ochi sau orb, nu se uita nicio clipa la masa, e pe teren cu baietii in negru, facand presing. la masa 5, 4 barbati incep timid sa aplaude, aplauzele sunt preluate de celelalte mese, se da tonul la cantec, linia melodica e aceeasi cu “am avut si vom avea mereuuuuu, boa-laaaa pe tigaaaani…”, dar probabil acum au boala pe greci, pe kurzi, pe armeni. cantecul creste, e preluat si de mesele de afara, de oamenii in picioare, se-ntinde ca o pata de suc de rosii pe tricoul tau alb nou. pe peretele restaurantului deschis in ’86 sunt afise cu besiktas sampion, meciul se termina in bubuituri de artificii, juma de restaurant se goleste, mosulica pleaca insa hagi se trage mai aproape, jongland cu un trabuc intre degete. “italia?” chestioneaza ranjind. nuuu, romania. aaa, trabucul incepe sa danseze, desenand forme, agitandu-se intr-o mima sacadata. inteleg de la el ca are o parere bine conturata in ce priveste femeile de pe continentul european: femeile din romania sunt normale nu ca turcoaicele care sunt nebune, “creizi” stie sa zica, apoi isi vantura mana stanga la ureche, te bat la cap turcoaicele de te inebunesc. “serefe!!!!” sticla de miller se ciocneste de paharul de yeni raki, “kam-bei-kam-bei”, da, cam beau. “nuuuu, kam-bei, cina, cina”, china, nu acolo se zice kampai, ci in japonia, ce conteaza?

suporteri pe stradaomul imi da niste alune ciordite de pe farfuriile pe care le plimba un baiat in geaca de piele. alunele sunt reci pentru ca stau in gheata. “serefe, kam-bei, deci iti place raki?”, da, e foarte bun, “numbar oan”, clar, “voi in romania aveti raki?”, nu, noi avem tuica, “vodca?”, nu, tuica, noi bem tuica, “cand merg belarus, belarus si rusia, vodca. dar eu beau doar raki, tarchis raki nambar oan, femeile mai iubesc pentru ca miros a raki”. rusoaicele sunt normale, ca si spanioloaicele si italiencele, nemtoaicele sunt toate pffff, lesbiene, pfff. iar adevaratele femei de treaba le gasesti in china, acolo sunt cu adevarat dragute. hagi gesticuleaza si mangaie aerul, duios, amintindu-si de china unde a ajuns pentru ca a fost sofer de tir sa vanda “interneitianal”…arata cu degetul catre gresia de pe jos: gresie internationala? da, gresie internationala, rusia si bielorusia si china, toate sunt construite pe gresia internationala a vecinului de masa care da sa-si aprinda trabucul dar este certat rapid de chelnerul care se-nvarte printre mese ca o viespe in borcan. hagi se ridica, se duce peste el si-i spune sa aiba grija de romania, sa aduca la masa si branza, ca uite, a uitat setul de servit raki, e incomplet: doar pepene galben nu si branza, chelnerul se executa, aseaza o felie grasa de branza untoasa, rakiul curge altfel pe panta, ca un schior la sarituri de la trambulina. hagi se asigura ca totul e bine: “good?”, perfect. pai atunci serefe!!! turkish the best-declara si mai ia o gura de miller, turkish-brother, turkish brother, dam noroc iar si o idee il sageteaza. ia iphoneul in mana si suna, vorbeste-vorbeste-vorbeste si apoi mi-l lipeste de ureche: turkish brother, giulgiu. printre paraituri nu aud mare lucru, inteleg ca e un turc cu o companie de transport care sta la giurgiu sau a ajuns la giurgiu dar sta la bucuresti, e 12 noaptea si omul pare trezit din somn. hagi da din cap multumit, e conector international, cunoscut pe 2 continente. cel putin. ii spun la revedere omului cu transportul, conectorul preia telefonul si ii mai zice ceva de fratii romani de la bukres. inchide. “bukres bun?”, istanbul better, “better, yeees, istanbul number 1”. intre cetatenii care mananca la o masa de pe terasa, lipita de peretele exterior al carciumii si mesenii de la cea dinauntru, se leaga prin geam o conversatie vie, se da noroc, se spun pareri despre meci. baietii de la masa 4 mai aprind de 3 ori cantecul suporterului besiktasean, ca pe-o lanterna intr-o pestera, sa vada daca mai e cineva inauntru. este. restaurantul cinta pentru 1 minut cu ei, apoi se da noroc si masa 3 se uneste cu masa 2, serefeee!!

istanbul number onehagi ranjeste multumit. istabul 5-bukres 0, turkia nambar oan, raki numbar oan.

prima oara am ajuns in turcia in 1998, intr-o dacie visinie cu un ventilator chinezesc lipit pe bord. am plecat spre kushadasi dis de dimineata, cald, politisti bulgari ca imparatu rosu, tasnind de sub poduri sa ne ia amenda pentru ca masina avea patru roti, masina mergea, masina scotea fum prin teava de esapament. turcia, uite-o frate si pe turcia, nu aveau apa minerala insa iaurturile erau perfecte, ventilatorul chinezesc impingea aerul fierbinte in fetze si biata dacie visinie se poticnea in cutele asfaltului topit, trageam dupa noi intreg covorul de beton, din ce in ce mai greu pina cand am zis stop. la assos. peste drum se vedea insula greceasca lesbos. micul port pictat pastel ne-a facut loc sa trecem si ne-a pus un efes rece in mana: “unde mergeti?”, la kushadasi. “hahahaahahhahaaa”, o doamna grasa, un domn cu fatza de sculptor si o domnita cu turban au zis: “idiotilor, aia e statiune de sindicalisti. sunteti?” nu, ca domnu sarbu, sarbu adrian, lumina romaniei, nu ne lasa sa ne unim in sindicate, ca nu de aia a luptat si a murit si a filmat la revolutie ca sa vina o ceata de mucosi sa-i ceara carti de munca. nu suntem domle sindicalisti.

“pai atunci mergeti la olympos. coborati in antalya si va descurcati voi”. dar ce facem cu biletele, banii cheltuiti pe cazare? “banii nu-s totul” a zis domnu cu barba de sculptor, s-a suit intr-o salupa si-a disparut in rasarit. dacia visinie a fiert, a pufait si ne-a scuipat copti in ghetto-ul turcesc unde teleormanenii isi pasau rosii de la un geam la altul, peste haul de 34 de centimetri cascat intre cladiri, urland dupa paine, bere si salata. seara la 6, un echipaj de turci a trecut intr-o tulumba si a dat cu o pulbere albastra anti-tzantzari, care, odata trasa pe nas, mi l-a mutat la ceafa. am stat 1 zi si o noapte si am plecat la olympos, intr-o subtioara de munte prabusit in mediterana, la hipioti si jointuri cat tulnicele in care suflau taranii din genericul de la “floarea din gradina”.

7 dolari pe noapte era o casuta in copac, la kadir’s yoruk, cazare si mic dejun, adica omleta facuta intr-o tigaie cit un heliport. pe perne zaceau australieni si olandezi si canadieni, tragand din narghilea, dormind la soare, band beri la umbra. nu existau smartphonuri, wifi, lumea nu era prajita de lumina albastra a ecranelor computerelor, se comunica, se mima si, de ziua mea, turcul -na ca nu-mi amintesc cum il cheama, mi-a propus sa-mi daruiasca o partida de amor, pentru ca el este gigolo, adevarat, cu atestat. stia si romaneste, caci inima ii fusese rupta de o rodica din calarasi sau o mirela din calafat, nici asta nu-mi amintesc.

m-am imprietenit cu o doamna care lucra la ministerul cercetarii, care m-a tarat la harponat de pastrav, intr-un parau de munte care-ti trecea pe sub picioare, tu stand la masa de plastic protapita in mijlocul apei. pastravii se grabeau dedesubt, turcoaica mea, melek, m-a anuntat ca epoca de aur a turciei se apropie de sfarsit. si-apoi a prins un peste, infigandu-i o tepusa-n spate. era 1998, erdogan era primarul istanbulului. nationalismul si islamismul cresteau in cuptoras, precum cozonacul maica-mii cind are drojdie buna. ce tot atata tocuri si par vopsit?  basmalele incepeau sa se catere pe capetele pios aplecate ale credincioaselor. si burka nu era purtata doar la tara sau in oras de halloween.

15 ani mai tarziu, baticele se vand in draci. kadir si-a construit o baza nato si nimic nu costa 7 dolari, mai ales daca esti strain.

cobor din microbuzul de la aeroport si soferul intreaba stirb: “boss, unde e bacsis?”, pardon? “bacsis, tip. 5 dolari, 5 euro”. acum 15 ani, asta cereau bulgarii. cind crezi ca ai sters-o din balcani, te prinde de chica si te trage inapoi. la 90 de ani de republica, turcia face moon walkul lui michael, indreptandu-se decis catre gaura ideologica atat de viclean ocolita de ataturk.

Design a site like this with WordPress.com
Get started